Recuperarea

Descriere

Recuperarea. Ce urmeaza dupa dependenta Cu amestecul profund personal si perfect dozat de memorii, istorie culturala, critica literara si reportaj, Recuperarea ne da peste cap ideile despre povestea traditionala a dependentei, aratand ca recuperarea poate fi la fel de electrizanta ca dezastrul in sine. Leslie Jamison scoate la lumina cu pricepere povestile despre dependenta – ale ei si ale altora – si analizeaza ce vrem sa faca aceste naratiuni si ce se intampla cand ne dezamagesc. Pe tot parcursul cartii, ofera o perspectiva fascinanta asupra istoriei mai ample a recuperarii, dar si a influentei rasei si clasei sociale asupra modului in care impartim dependentii in infractori sau bolnavi. La baza cartii sta conversatia continua a autoarei cu genii literare si artistice ale caror vieti si opere au fost marcate de alcoolism si de dependenta de diverse substante, printre care John Berryman, Jean Rhys, Billie Holiday, Raymond Carver, Denis Johnson si David Foster Wallace, precum si cu personalitati sclipitoare, dar mai putin cunoscute, ca George Cain, pierdut in obscuritate, dar scos din nou la scena in acest volum. Prin relatarea neinfrumusetata a propriului supliciu, Recuperarea devine si o carte despre un alt fel de dependenta, respectiv despre felul in care dorintele noastre ne fac pe toti un „robinet stricat” prin care curge nevoia, dupa cum spune autoarea. Vorbeste despre singuratatea specifica experientei umane – despre setea de iubire care ne devoreaza si, in acelasi timp, ne modeleaza. Un studiu tolstoian al conditiei umane. — Andrew Solomon Putini scriitori de nonfictiune pot combina naratiunea propriei dependente cu o critica a miturilor despre creativitatea lubrifiata cu bautura sau droguri si a artei nascute din suferinta (sau a ideii ca e nevoie de suferinta pentru arta). Leslie Jamison poate, si o face chestionand inclusiv cliseele povestilor despre recuperare si rolul acestora in raportarea societatii la dependenta: ca boala sau ca infractiune. — Cristian Lupsa, editor DOR Un triumf colosal. Un portret incomparabil al recuperarii. Jamison este o autoare de o ambitie redutabila. Aici, este memorialist fara ascunzisuri, critic patrunzator si arhivist harnic in acelasi timp. Cartea nu cunoaste limite, creste in profunzime si vitalitate cu fiecare subiect abordat. Expune ceva profund, un adevar despre modul in care ajungem ceea ce suntem, care suna sfasietor de intelept si ne loveste dureros de adanc. — David Canfield, Entertainment Weekly Magistrala, splendid de onesta, o lectura esentiala. Cel mai cuprinzator studiu al relatiei dintre scris si alcool pe care l-am citit sau de care am auzit. Proza este curata si limpede, o lectura foarte placuta, complet lipsita de pretentii. Subiectul este sumbru, dar Jamison a reusit sa faca din el o carte captivanta si, adesea, foarte amuzanta. Pe scurt, Recuperarea este formidabila si, daca va intereseaza relatia dintre artisti si dependenta, trebuie sa o cititi. — Clancy Martin, Bookforum Cel mai cuprinzator studiu al relatiei dintre scris si alcool pe care l-am citit sau de care am auzit. — Clancy Martin, Bookforum Fragment din cartea "Recuperarea. Ce urmeaza dupa dependenta" de Leslie Jamison: "Eu sunt exact genul de femeie alba, cumintica, din clasa  mijlocie prospera, in cazul careia relatia cu diferitele substante este tratata dintotdeauna ca benigna sau demna de compasiune - motiv de ingrijorare sau de ridicat din umeri, nu de pedeapsa. Nu m-a facut nimeni nici leproasa, nici psihopata. N-a atintit niciun doctor pistolul la mine. In fond, nici nu m-a impuscat vreun politist intr-o intersectie, in timp ce incercam sa scot portofelul din buzunar; si nu m-a tras pe dreapta fiindca am condus sub influenta alcoolului, lucru pe care l-am facut de nenumarate ori.  Culoarea pielii mele imi permite sa ma intoxic. Cand vine vorba de dependenta, abstractiunea privilegiului tine, in esenta, de povestea asociata cu aspectul tau: ai nevoie sa fii aparat de rau sau impiedicat sa il provoci altora? Aspectul meu este interpretat ca ceva care trebuie protejat, nu ceva de care trebuie sa ii protejezi pe ceilalti. In memoriile ei, Negroland, Margo Jefferson descrie modurile in care femeilor negre din SUA li s-a „refuzat privilegiul de a ceda depresiei cu toata libertatea, de a-si flutura nevroza ca dovada de complexitate sociala si psihologica". Luxul acesta li se permite femeilor albe. A fost „ridicat in slavi in literatura despre suferintele femeii albe". Mi-au trebuit ani buni sa inteleg ca sinele meu launtric nu fusese niciodata launtric - si ca relatia mea cu propria durere, o relatie care mi se parea in esenta intima, nu era deloc intima. Isi datora existenta naratiunilor care faceau foarte posibila suferinta unei fete albe: povestilor care dadeau de inteles ca durerea ei era interesanta; ca era o dovada de vulnerabilitate, nu de vinovatie, si merita simpatie, nu pedeapsa."