Apocalipsis

Descriere

In toamna anului 1917, mesterul timplar Cristian David soseste in Prisacani, un satuc din Muntii Neamtului aflat la granita cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnaria bisericii. Desi Romania e devastata de razboi, demonii marelui conflict mondial par sa fi ocolit casutele din birne colorate, care-si gusta tihna, aproape absente de pe vreo harta oficiala. Dar suferintele si iminenta mortii vor rascoli pe neasteptate si micul paradis montan, iar enigmaticul strain, Cristian David, va juca un rol important in mijlocul intimplarilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit sa readuca frumusetea. Satul atins violent de reverberatiile Primului Razboi Mondial si – prin ricoseu – ale proaspetei revolutii bolsevice reproduce, in mic, incercarile teribile prin care trece Europa la inceput de secol XX. Prins in rama altor doua evenimente tragice, unul real, celalalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ in care timpurile si oamenii se intersecteaza surprinzator si reproiecteaza analogic istoria. Apocalipsis e o Evanghelie eretica alcatuita din vagi surse orale – o uriasa parabola despre rau, despre sacrificiul inevitabil si despre jocurile stranii ale omnipotentei divine. Catastrofele fac parte din fiinta lumii si se succeda in varii forme, ingaduite de sus, de Marele Ochi, care isi foloseste astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta si locuitorii pasnici ai Prisacaniului, platind, ca de fiecare data, pretul cuvenit. Fragment din volumul "Apocalipsis" de Adrian G. Romila:   "Urcau gafaind culmea spre amiaza, era cald inca, dar soarele de octombrie nu mai ardea asa tare. Copacii intindeau pe carare o umbra taiata de razele ca niste sulite de lumina si praf. Cristian David si popa Ivan iesisera din desisul padurii si puteau acum zari satul, lasat in jos, in vaioaga, cu gradini, case, ulite, garduri si livezi cu tot. Undeva mai spre centru se vedea turla cuminte a bisericii, cu ferestruicile mici, inguste, taiate-n peretii de barne colorate si cu partea de sus in patru ape acoperita cu dranita neagra pana la cruce si data cu ulei ars. Se oprira in varf si se asezara pe iarba, parintele se puse-n sezut, cu sutana suflecata la poale si maneci, Cristian, in camasa, vesta neagra si pantaloni de doc bagati in bocanci, se-ntinse pe spate, cu mainile sub cap. Batea putin vantul, pamantul era rece si umed, se putea adulmeca iarna, care venea oricum mai devreme in zonele inalte. Se vedea unduirea muntilor pana departe, spre Ardeal, se zarea Ceahlaul, cu Toaca, Ocolasul si Panaghia, ba chiar se puteau zari cateva case si ceva incropiri care semanau a transee si a tabere militare unguresti. Convenisera ca dimineata sa lase femeile acasa, la gospodarit prin camari, si sa faca un tur de sat. Vazusera mai intai biserica pe dinauntru, mesterul Cristian, dupa ce examina cu unghia si din ochi starea lucrurilor, ii spuse parintelui ce putea sa faca sau sa repare la strane, tampla si pereti, poate si la improspatarea unora dintre icoane. Avea nevoie de ceva lemn bun, uscat, de cuie, sarma, cleme, clei, uleiuri, lacuri si vopsele, trebuiau aduse de la Bicaz, de la Tarcau sau de la Piatra, unde erau pravalii deschise, sau trebuia tocmit de pe la taietorii din sat. Apoi, in altar, pentru crucea mare din fata mesei, invechita de tot si cu Hristosul aproape de nerecunoscut, avea nevoie de lac mat si de culori mai fine, pentru un crucifix nou, mai trainic. Si avea nevoie de un loc acoperit unde sa lucreze, sa-si stabileasca un atelier.”