Zilele abandonului

Descriere

Candva scriitoare aspiranta, Olga a renuntat la ambitiile ei literare, dedicandu-se casniciei si cresterii copiilor. Cand e parasita de sotul ei, Mario, se refugiaza in propria nefericire si descrie zilele care au urmat plecarii lui ca pe un iad personal. Are treizeci si opt de ani, doi copii si un caine-lup de care trebuie sa aiba grija in continuare, desi i se pare ca viata s-a sfarsit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, facand o obsesie din a intelege de ce sotul ei a incetat s-o iubeasca si a lasat-o in urma pentru o femeie mult mai tanara, dupa cincisprezece ani de casnicie. Furia, ratacirea, dezorientarea, sentimentul de gol, senzatia de sfartecare a familiei si abandonul de sine pun stapanire pe eroina Elenei Ferrante, care, incetul cu incetul, simte ca pierde contactul cu viata reala. In plus, e bantuita de o amintire din copilarie care o aduce in pragul nebuniei – amintirea unei femei care, dupa ce a fost parasita de sot, a hotarat sa-si puna capat zilelor.   Bestseller in Italia timp de aproape un an, Zilele abandonului descrie incercarea unei femei parasite de a gasi, dupa luni de furie, indoieli, autocompatimire si disperare, o cale de a-si depasi suferinta si de a-si construi o noua viata.   Inca de la aparitia romanului Prietena mea geniala, care deschide Tetralogia Napolitana, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformandu-se in asa-numita „Febra Ferrante". Este considerata una dintre autoarele contemporane cele mai convingatoare, o stilista desavarsita, cu o intuitie artistica iesita din comun, care a castigat admiratia mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – si a unor critici importanti: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fara indoiala, primirea cea mai calduroasa a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce vorbeste intr-un stil plin de frumusete si forta despre sentimentul de apartenenta la un loc, despre relatiile umane, dragoste, familie si prietenie.   Zilele abandonului a fost ecranizat de Roberto Faenza in 2005, cu Margherita Buy, Luca Zingaretti si Goran Bregovic in rolurile principale, filmul fiind nominalizat la Leul de Aur in cadrul Festivalului de Film de la Venetia.   Un roman sobru, fara sentimentalisme, plin de pasaje scrise cu o intensitate ametitoare. Ferrante isi da masura talentului in descrierea obsesiilor ineluctabile care alcatuiesc peisajele noastre mentale. - La Stampa   Ferrante descrie in detaliu microcosmosul personal al unei femei abandonate, drumul sinuos catre Acceptare si urmele dureroase ale trecerii timpului. - El Mundo   Una dintre cele mai mari scriitoare din Italia ultimilor ani. - Corriere della Sera   Nimic din ce citesti despre cartile Elenei Ferrante nu te pregateste pentru ferocitatea scrisului ei. - The New York Times   O capodopera! Fascinatia romanului rezida in inteligenta necrutatoare a vocii sale narative. - The Philadelphia Inquirer Elena Ferrante a mai scris si volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea geniala, Povestea noului nume, Cei care pleaca si cei ce raman si Povestea fetitei pierdute, romanele Fiica ascunsa si Iubire amara, precum si cartea pentru copii Noaptea pe plaja.   Povestea fetitei pierdute a fost nominalizata la Man Booker Prize (2016) si a primit Medalia de Aur pentru fictiune in cadrul Independent Publisher Book Awards (2016). Prietena mea geniala, primul roman din Tetralogia Napolitana, a fost ecranizat de HBO sub forma unui mini-serial. Autor recomandat de Vasile Ernu in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti". Fragment din romanul "Zilele abandonului" de Elena Ferrante "Insistam sa aflu mai multe cand mobilul, pe care nu stiu de cat timp nu-l pusesem la incarcat, n-a mai dat semne de viata. Am cautat frenetic prin casa incarcatorul, nu l-am gasit. Cu o zi inainte reordonasem fiecare coltisor pentru vizita lui Mario, fara indoiala il varasem intr-un loc sigur de care acum, oricat scotoceam, agitata, peste tot, nu reuseam sa-mi amintesc. Am facut o criza de nervi, Otto a inceput sa latre in mod insuportabil, am aruncat cu mobilul in perete ca sa evit sa-l arunc inspre cainele-lup. Aparatul s-a spart in doua, bucatile au ajuns pe podea si au scos doua sunete seci, cainele s-a napustit asupra lor, latrand ca si cum ar fi fost vii. Cand m-am linistit, m-am dus la telefonul fix, am ridicat receptorul, am auzit din nou suieratul acela lung, vocile departate. Dar in loc sa inchid, aproape in mod automat, cu un gest obisnuit al degetelor, am format numarul lui Lea. Suieratul s-a intrerupt brusc, tonul a revenit, misterele telefoanelor. S-a dovedit inutil sa incerc s-o sun inca o data. De-acum trecuse ceva timp si cand prietena mea mi-a raspuns, am simtit ca se chinuia sa fie reticenta. Poate c-o dojenise sotul ei sau ea insasi isi regretase contributia la complicarea unei situatii deja celebru de complicata. Mi-a zis cu o stinghereala afectuoasa ca nu stia altceva. Nu-l vazuse pe Mario de mult si despre iubita lui chiar nu stia nimic, daca era tanara, daca era batrana, daca lucra. Cat despre locuinta lor, piata Brescia era doar un indiciu cu caracter general: putea fi vorba de bulevardul Palermo, strada Teramo, strada Lodi, greu de spus, in toata zona aceea nu erau decat nume de orase. Si, oricum, i se parea destul de neobisnuit ca Mario ajunsese acolo. M-a sfatuit sa renunt, timpul le-ar fi rezolvat pe toate. Asta nu m-a impiedicat, in aceeasi seara, sa astept sa adoarma copiii pentru ca apoi sa ies cu masina si sa ma invart pana spre ora unu, doua noaptea prin piata Brescia, pe bulevardul Brescia, pe bulevardul Palermo. Am inaintat lent. In zona aceea, unitatea orasului mi s-a parut distrusa - o despicatura larga, marcata de sinele stralucitoare ale tramvaiului, il vatama. Cerul negru, strapuns doar de o macara inalta si eleganta, comprima cladirile joase si lumina bolnavicioasa a stalpilor, ca fundalul implacabil al unui piston in miscare. Cand prelatele albe sau albastre, deschise pe balcoane si fluturate de adierea vantului, se izbeau de farfuriile gri ale antenelor parabolice, se auzeau un fel de pocnituri. Am parcat, m-am plimbat pe strazi cu o indarjire plina de ranchiuna. Speram sa-i intalnesc pe Mario si pe amanta lui. Imi doream. Ma gandeam sa-i pot surprinde cand se dadeau jos din Volkswagenul ei, la intoarcere de la film sau restaurant, veseli asa cum fuseseram el si cu mine cel putin pana cand se nascusera copiii. Dar nimic: un sir de masini goale, pravalii inchise, un betiv ghemuit intr-un ungher. Dupa cateva cladiri restaurate recent veneau constructii paraginite, insulletite de voci straine."