Istoria cuplurilor regale

Descriere

11 cupluri regale care au scris istoria impreuna, din antichitate pana in epoca moderna! Este arta guvernarii un privilegiu exclusiv masculin? Ce ar fi un suveran fara consoarta lui? Cum ar fi aratat istoria, daca femeile nu ar fi stapanit din umbra sau la vedere? Jean-François Solon cauta pentru prima data femeia de langa barbatul de la putere si invers, pentru a ne dezvalui istoria „la patru maini” a cuplurilor in decurs de paisprezece secole: de la Iustinian si Teodora la Nicolae al II-lea si Alexandra, Isabella de Castilia si Ferdinand de Aragon, Ludovic al XIII-lea si Ana de Austria, Ludovic al XVI-lea si Maria-Antoaneta, Napoleon al III-lea si Eugenie sau Franz Josef si Sissi. Povestea captivanta a cuplurilor regale imbina fermecator registrul domestic si personal cu istoria, politica si religia, pentru ca intimitatea celor care conduc este intotdeauna strans legata de datoria fata de patrie. Fragment din cartea "Istoria cuplurilor regale" de Jean-Francois Solon "Cand cetateanul Herman, presedintele tribunalului revolutionar si mana dreapta a lui Robespierre, i s-a adresat Mariei Antoaneta pe 12 octombrie, in jurul orei 18.00, cea numita atunci vaduva Capet a inteles ca „interogatoriul secret" va fi alcatuit doar din acuzatii. La sedinta care trebuia sa preceada audierea publica de peste doua zile nu participau decat presedintele, acuzatorul public, Fouquier-Tinville, si un grefier. Insa sedinta era la fel de severa. Herman nu cerceta, el voia marturii si insira capetele de acuzare care o indicau pe fosta suverana drept vinovata. Maria Antoaneta le-a respins pe toate: „Mi-am impus sa nu corespondez cu cei din afara si nu m-am amestecat niciodata in treburile din interior."  Niciodata, pretindea ea, nu intretinuse agenti secreti pentru a coresponda cu familia ei si nici nu-i trimisese bani fratelui ei, imparatul. Nu conspirase impotriva revolutiei in timpul sederii la Tuileries si nici nu-si incurajase sotul sa treaca granita. Pe 14 octombrie, dimineata, regina cu parul alb si trasa la fata a fost prezentata public judecatorilor sai in marea sala de audienta a palatului. A fost acuzata iar de complicitate cu inamicul si de risipirea „Intr-un mod ingrozitor a finantelor Frantei, rodul sudorii poporului, pentru placerile si intrigile ei". Totul la ea amintea de „Mesalina, Brunhilda, Fredegunda si Medici [sic]". Degeaba a raspuns ea „Eram doar sotia lui Ludovic al XVI-lea si trebuia sa ma supun dorintelor lui", rechizitoriul lui Fouquier-Tinville a conchis ca Antoaneta era „inamicul declarat al natiunii franceze", inainte ca Herman s-o numeasca „complicea sau mai degraba instigatoarea celor mai multe dintre crimele de care s-a facut vinovat ultimul tiran al Frantei". Pe 16 octombrie, Maria Antoaneta murea ghilotinata. Mare parte dintre acuzatiile aduse de judecatori a reluat continutul pamfletelor si al cantecelor obscene nelipsite din aproape toata viata ei publica."