O logodnă foarte lungă

Descriere

O noapte si o zi din iarna anului 1917. Cinci soldati azvarliti in Picardia inzapezita, in transeele inamicului, se zbat sa supravietuiasca. Cel mai mic nu are nici douazeci de ani.   In cealalta parte a Frantei, dupa ce se instaureaza pacea, Mathilde, care il iubeste, vrea sa descopere adevarul. Se lupta sa-l gaseasca, mort sau viu, in labirintul in care s-a pierdut. Cautarea ii este o logodna lunga in les années folles si ea va continua pana la capatul sperantei, intr-un roman care te pune pe ganduri. Fermitate si fragilitate, actiune si asteptare in destinul unei eroine greu de uitat si intr-un roman care coboara in adancimile sufletului. Fragment din cartea "O logodna foarte lunga" de Sebastien Japrisot: "Din nou e surprins de intrebare, se codeste. Raspunde: „Vreo zece minute. De ce?" Atunci a fost facuta fotografia condamnatilor? El se gandeste ca, intr-adevar, e singurul moment cand omul sau, numitul Prussien, a putut s-o faca fara ca el sa-si dea seama. In ce scop a copiat scrisorile condamnatilor? Scrisorile puteau sa fie oprite de cenzura sau sa nu ajunga la destinatari din alte motive. Se gandea sa se asigure la sfarsitul razboiului ca au fost primite. Inainte de Mathilde, s-a mai intalnit cu vreo ruda a unui alt condamnat? Nu. Ranile si boala nu i-au lasat ragaz. La Cap-Breton s-a dus fiindca nu era departe. Si-apoi, era multumit ca poate sa conduca din nou o sareta. Acum nu mai are chef sa rascoleasca prin cenusa. A fost numit adjutant, cum i-a dat de inteles comandantul lui? Spune „da" cu o miscare fortata din cap, ferindu-si intr-o parte ochii lucind de lacrimi. Mathilde n-ar vrea sa-l vada smiorcaindu-se iar, asa ca tace o clipa. El singur revine asupra intrebarii. Spune ca a terminat razboiul ca adjutant-sef. Pe patul de spital, la Paris, a fost decorat cu Crucea de Razboi. Doua lacrimi i se revarsa din ochi, dar nu curg pe obraji. Si le sterge cu degetele, cu un gest aproape copilaresc. Murmura: „Asta conteaza mult pentru mine, e adevarat." Se uita la Mathilde printre celelalte lacrimi imposibil de stapanit, cu buzele intredeschise si tremurande. Ea il simte ca e in pargul unei marturisiri, insa el scutura din cap si baiguie: „Nu pot." Mai tarziu, dupa ce si-a recapatat cat de cat puterea, glasul, ii spune lui Mathilde ca nu trebuie sa-l dispretuiasca fiindca pastreaza pentru el anumite lucruri."