Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniţă a Europei (vol. II)

Descriere

    Volum aparut sub egida Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc       Un sas fiert de viu intr-o cisterna plina cu clei de oase, un barbat din Cenad ajuns in Iugoslavia lui Tito, un tinar care si-a pierdut membrele inferioare in incercarea de a sari intr-un tren – acestea sint doar citeva dintre povestile „fugarilor” ce au cautat o cale spre libertate peste Dunare de la inceputul obsedantului deceniu pina la caderea dictaturii lui Ceausescu. Al doilea volum din Mormintele tac continua sa adune aceste povesti, spuse chiar de supravietuitori, iar marturiile cutremuratoare despre mizeria, bataile indurate de „frontieristi” si despre atrocitatile petrecute la granita de vest a Romaniei in perioada comunista arata cit au avut de suferit cei care si-au dorit sa fie liberi, intorcind spatele comunismului si fortind plecarea din tara.     „Pe acesti indivizi care au savirsit atrocitatile societatea sau viata ii va arunca la margine. Treci pe linga un astfel de individ si nu stii de ce a fost in stare, ti se pare om. Daca nu-i stii trecutul, nu stii ce poarta in el. Din pacate, timpul va sterge tot. De-asta e bine sa se publice adevarul, pentru ca asemenea monstruozitati sa nu se mai repete.” (Doina Magheti)      Fragment din cartea "Mormintele tac. Volumul 2: Relatari" de Johann Steiner si Doina Magheti:       „Era deja ora 11 si marele nostru punct de reper, un turn de televiziune, nu se vedea inca. Timpul trecea foarte rapid si am ajuns la concluzia ca ne daduseram jos din masina intr-un loc gresit. Planul nostru, invatat cu greu pe de rost, a devenit, din acel moment, maculatura. Am decis sa ajungem la Dunare cu ajutorul busolei. Dunarea e granita de sud a tarii, asa ca nu era greu sa pastram directia. Am mers repede in caldura amiezii. Urmaream un tel si incercam sa-l atingem pe cel mai scurt drum posibil. Acest drum trecea peste dealuri, munti, dar si printre copaci si arbusti. Pe portiunile mari si intinse treceam taras prin iarba inalta, pentru a nu fi vazuti. Dan si cu mine mergeam, cu schimbul, in recunoastere si observam, cu atentie, zona cu binoclul. Ceilalti doi asteptau sub acoperire intoarcerea sau un semn ca sa vina si ei. Uneori ne cataram in copaci pentru a putea vedea mai bine ansamblul. A trebuit sa traversam o poiana mare, la poalele unui munte. Am observat zona prin care trebuia sa trecem si, mai ales, imprejurimile. De data asta nu eram singuri. Pe versant se gaseau doi barbati care, in opinia noastra, coseau iarba. Nici macar cu binoclul n-am putut distinge clar daca erau soldati sau tarani. Poiana pe care trebuia sa o traversam era foarte lata, iar vederea de pe creasta muntelui pe drumul nostru, foarte buna. Riscul de a fi vazuti ni s-a parut redus, intrucat cei doi erau suficient de ocupati cu munca lor si pre prea putin interesati pentru imprejurimi. Aproximativ la mijlocul poienii era o salcie inconjurata de tufisuri inalte. Am folosit aceasta acoperire ca loc de escala. Dan a luat binoclul si s-a tarat pana la salcie. Din aceasta ascunzatoare buna i-a tinut pe barbati sub observatie si i-a dat urmatorului semnalul de pornire. La un presupus pericol, facea iar un semn si ne opream locului. Abia cand venea iar un semn din partea lui ne continuam drumul. In cele din urma am reusit, eram la adapost. Acelasi joc s-a repetat pe urmatorul segment, pana am ajuns la marginea padurii. In pauza de pranz am observat ca proviziile noastre erau foarte limitate, conservele de tabla nu le-am putut deschide, pentru ca niciunul dintre noi nu avea la el un cutit. A trebuit sa le aruncam. Luaseram la noi numai o sticla cu apa, care s-a terminat repede pe caldura mare. Borcanul meu cu compot de piersici urma sa ne fie foarte util. Salamul ne-a potolit foamea, dar ne-a provocat o sete si mai mare. Pauzele pe care le faceam erau foarte scurte, caci timpul ne presa. Am marsaluit destul de rapid prin padure, cand a aparut, surprinzator, un caine ciobanesc. Unde e un caine e si stapanul lui. Stiam ca suntem in primejdie mare. Cainele ne-a iesit in fata si latra intruna. Vorbitul frumos n-a ajutat la nimic, am luat o creanga mare si am aruncat-o spre animal. Nu voiam sa-l ating, pentru ca ar fi schelalait. Spre surprinderea noastra, cainele a fugit. Dan l-a urmarit si a constatat ca o turma mica de oi se indrepta in directia noastra, de pe pajistea aflata langa padure. A trebuit sa ne intoarcem si sa facem un ocol mare in jurul turmei. Asta insemna iar timp pierdut. Dupa creasta, drumul era abrupt ln jos si ne era greu sa ne tinem pe picioare. Am alunecat, partial, pe fund, tinandu-ne de radacini si de plante. La capatul versantului era un drum asfaltat pe care trebuia sa-l traversam. Strada era taiata in munte, nu o puteam traversa in acel loc. Eram cu totul lipsiti de aparare, de dupa fiecare curba putea sa apara un vehicul. Atunci mi-a fost, pentru prima data, frica. Dupa minute ingrozitor lungi am gasit un loc potrivit, pe unde puteam parasi strada. Adunandu-ne fortele, am reusit sa urcam pe panta si sa disparem la adapostul copacilor. Mersul pe acest teren accidentat ne-a provocat dureri articulare. Cand treceam printr-un loc plan era ca o binecuvantare pentru picioare.”