Tobele toamnei (Vol.1)

Descriere

Tobele toamnei vol. 1 Seria Outlander. Partea a IV-a Povestea care a stat la baza serialului Outlander. Totul a inceput in Scotia, in mijlocul unui cerc de piatra. Claire Randall a calatorit in timp si a ajuns in bratele lui Jamie Fraser, cu care a trait o poveste tragica, terminata odata cu intoarcerea ei in prezent, purtand in pantece copilul lui. Dupa doua decenii de framantare, eroina se intoarce iar in timp si se reintalneste cu Jamie, de data aceasta pe continentul american. Dar pretul pe care-l plateste este ca o lasa in urma pe fiica lor, Brianna, care face, la randul ei, o descoperire tulburatoare, trezindu-se intr-o epoca si intr-un tinut necunoscute. In cautarea mamei si a tatalui pe care nu l-a cunoscut niciodata, Brianna isi risca viitorul, incercand sa schimbe istoria ca sa le salveze lor vietile. Totusi, o intalnire neasteptata o poate face sa ramana in trecut pentru totdeauna…   Stilul Dianei Gabaldon este impresionant, fie ca evoca salbaticia Americii coloniale, zarva familiara dintr-o casa parohiala scotiana din prezent, poftele trupesti sau dorurile sufletesti. Legiunile ei de fani adora sa se arunce in acest ocean de romantism.  - Publishers Weekly Citeste celelalte titluri ale seriei: Cercul de piatra vol. 2, Cercul de piatra vol. 1, Talismanul, Calatoarea       Fragment din romanul "Tobele toamnei Volumul 1" de Diana Gabaldon:       „A scos un geamat care mi-a inghetat sangele in vine si s-a cutremurat sub mine. Sfasiata intre usurare si groaza, am tresarit si m-am retras. Nu murise, dar era ranit. Unde si cat de grav?     - Unde? l-am intrebat, tragandu-l de mantie, infasurata si incurcata in jurul corpului. Unde esti ranit? Sangerezi, ti-ai rupt ceva?     Nu am vazut pete mari de sange, insa lasasem torta sa cada, iar ea se stinsese imediat in frunzele umede care il acopereau. Cerul rozaliu si zapada care cadea aruncau o lumina slaba peste toate, dar mult prea slaba ca sa disting vreun amanunt.     Era inspaimantator de rece; pielea mi s-a parut chiar mai rece decat degetele mele amortite de frig, si s-a miscat incet de tot, recazand la pamant cu gemete si icnete pierite. Mi s-a parut ca il aud totusi murmurand „spatele" si imediat dupa aceea am indepartat mantia, i-am sfasiat camasa, scotandu-i-o fara mila din pantaloni.     Asta l-a facut sa geama puternic, asa ca mi-am varat mainile sub panza cu un sentiment de panica, pentru a cauta rana de glont. Poate fusese impuscat in spinare; rana de intrare nu sangera mult, dar pe unde iesise glontul? Trecuse bila prin corpul lui? O particica a mintii mele a gasit ragazul sa se intrebe cine il impuscase si daca acel om era inca in preajma.     Nimic. Nu am gasit nimic; palmele mele cercetatoare nu a descoperit decat piele neteda si curata; rece ca o lespede de marmura si presarata cu cicatrice vechi, dar in niciun caz strapunsa. Am incercat inca o data, silindu-ma sa procedez mai meticulos, cercetand cu mintea, dar si cu degetele, plimbandu-mi palmele lent pe spinarea lui, incepand cu ceafa si terminand cu salele. Nimic.     Mai jos? Avea pete intunecate pe turul pantalonilor; mi s-au parut a fi de noroi. Am bagat o mana sub el si am bajbait dupa siret, l-am dezlegat si i-am tras pantalonii.     Era noroi; fesele au lucit in fata mea, albe, ferme si perfect rotunde, curate sub puful argintiu. Nevenindu-mi sa cred, le-am strans in palme.     - Tu esti, englezoaico? a intrebat el, destul de somnoros.     - Da, eu sunt! Ce ti s-a intamplat? l-am intrebat, ingrijorarea din glasul meu lasand loc indignarii. Ai spus ca ai fost impuscat in spate!     - Nu. Eu nu puteam face asta, asa ca n-am fost impuscat, a raspuns el logic.    Parea calm si somnoros, vorbind taraganat.     - Simt un vant rece la fund, englezoaico; ce-ar fi sa ma acoperi?      I-am tras in sus pantalonii, facandu-l sa geama.     - Ce naiba ai patit? l-am intrebat.     Incepea sa se trezeasca, a intors capul sa se uite la mine, miscandu-se cu mare fereala.     - Ei bine.... Nu conteaza. Doar ca nu ma prea pot misca.     L-am privit atent.     - De ce? Ai o entorsa? Ti-ai rupt vreun picior?     - A... nu.     Vocea i-a sunat sfioasa.     - Mi-am... mi-am dislocat spinarea.     - Poftim?     - Am mai patit-o, m-a asigurat el. Nu dureaza mai mult de o zi doua.      - Si nu ti-a trecut prin cap ca nu ai rezista o zi sau doua zacand pe pamant, acoperit de zapada?     - Ba da, a spus el, tot somnoros, dar se pare ca nu am ce face.     Mi-am dat searna ca probabil nici eu nu puteam face prea multe in situatia aceea. Cantarea cu cel putin treizeci de kilograme mai mult decat mine; nu l-as fi putut cara in brate. Nici nu-l puteam duce taras prea departe pe pante, peste stanci si paraie. Terenul era prea abrupt pentru un cal; exista posibilitatea sa conving un catar sa urce pana acolo - asta, daca reuseam sa gasesc drumul inapoi spre cabana, tot pe intuneric si in miezul ninsorii care parea sa se transforme in viscol. Ori poate faceam un soi de sanie din crengi, am gandit disperata, ca sa-l trag la vale pe pantele inzapezite.”