Acolo unde curg râuri de lapte și miere

Descriere

    „Farsa lui Lorcenkov poate sa nu ne spuna multe despre viata din Republica Moldova, dar arunca o lumina amuzanta asupra nevrozelor nationale, adesea uitate, ale acestei tari.” - Sam Sacks,The Wall Street Journal     „Acolo unde curg rauri de lapte si miere este mult mai mult decat doar o serie de episoade comice: romanul izbuteste sa mentina un echilibru subtil intre tragedie si farsa, oferind imaginea unei tari in care forta motrice a actiunilor oamenilor, chiar si a celor mai caraghioase, o reprezinta mania si disperarea.” - James Womack,Times Literary Supplement     „Vladimir Lorcenkov este un impostor talentat: zugravind o viata intensa, pitoreasca, nebuna intr-un colt uitat de Dumnezeu al spatiului postsovietic, el se da uneori, cu abilitate, drept un „Kusturica moldovean”, de fapt insa e mai sumbru, mai necrutator, mai disperat.” - Roman Arbitman, Vedomosti     Fragment din romanul "Acolo unde curg rauri de lapte si miere" de Vladimir Lorcenkov:     “Dupa ce a stat putin in apa pana la genunchi, privind la fata alba a prietenului, Serafim i-a strans pentru ultima oara mana si l-a lasat pe Vasile sa pluteasca in ultima sa calatorie. Serafim a legat de mana lui Lungu cascheta de amiral si i-a parut tare rau ca nu are o arma din care sa fi putut trage un ultim salut. Se limita la o cuvantare scurta.     — Draga prietene, incepu Serafim emotionat, tinandu-l pe Vasile ca sa nu-l ia curentul inainte de vreme. In aceasta clipa grea a despartirii... nu, iese mult prea oficial. Adio, Vasile! Hm. In cele mai bune zile ale sale raposatul... nu, decedatul...     Din cauza apei reci, nu se stie de ce, il dureau foarte tare genunchii. Serafim se gandi putin, sfichiui aerul cu mana si spuse din nou:     — Am un vis. Daca Dumnezeu totusi exista, as vrea ca, mai devreme sau mai tarziu, sa ne adune pe noi toti la un loc. Umiliti si nefericiti, obiditi si saraci. S-o adune si pe sotia ta, Maria, pe tine, pe mine, pe mos Tudor din satul Larga, si pe alte trei milioane de moldoveni, ei, dar poate si cativa tigani, si sa ne puna pe partea dreapta a sa. Si noi sa ne uitam unul la altul si sa uitam ca exista durerea pe care am pricinuit-o celor apropiati, si sa incepem sa traim in rai ca in Italia. Si ca dupa moarte in Italia sa primim toti tot ce nu ni s-a dat in timpul vietii in Republica Moldova...     Dupa ce a terminat, Serafim trase cu urechea. Raul suiera dezaprobator. Si chiar un copac frant de la cotul cel mai apropiat scartai cumva nemultumit. Intr-adevar, rezultase nu cine stie ce cuvant de despartire, ci un discurs programatic, isi spuse nemultumit Serafim. Oftand, isi facu cruce si spuse:     — Iarta-ma, Vasile, si varianta asta este cam... nu asa cum trebuie. Acum... O sa ma gandesc in alt fel...     Si asa a incercat el aproape toata ziua sa spuna cuvintele de despartire, pana n-a mai rezistat nici raposatul si a spus indignat:     — Mai Serafim, ce ma tii asa ca un motan de coada? Fii barbat! Un, doi, adio, drag prieten, ai fost un tovaras de nadejde si un barbat adevarat, trei, patru, si da drumul trupului in apa!     Dand din cap vinovat, Serafim asa si facu. Si a inceput sa planga, privind cum trupul lui Vasile dispare dupa cotul raului. Si a plans pana la Larga, unde a ajuns in seara urmatoare, in amurgul care plutea asa de intunecat sub cer, de la faclia care ardea la hotarul satului Larga. Cand a ajuns mai aproape de ea, Serafim s-a uitat la stalpul care ardea. Un stalp urias de trei metri inaltime. Era cuprins de palalaie, sfaraia, sareau scantei din el, grasime fierbinte, injuraturi murdare si blesteme de om inca viu...     Satenii il ardeau solemn pe mos Tudor.”