Să nu faci rău. Povești despre viață, moarte și operații pe creier

Descriere

    Ce inseamna sa fii neurochirurg? Cum e sa tii viata cuiva in mainile tale, sa tai adanc in materia care creeaza gandurile, sentimentele si ratiunea? Cum traiesti cu consecintele efectuarii unei operatii care ar trebui sa salveze viata unui pacient, dar care se termina prost?     In neurochirurgie, mai mult decat in orice alta ramura a medicinei, juramantul medicului de a „nu face rau“ contine o amara ironie. Operatiile pe creier comporta riscuri grave. In fiecare zi, chirurgul-sef Henry Marsh trebuie sa ia decizii dureroase, adesea in conditii de urgenta si nesiguranta. Daca vi se pare ca chirurgia pe creier este un mestesug precis si elegant, practicat cu calm si detasare de catre doctori, aceasta relatare dureroasa, brutal de onesta va va convinge sa va mai ganditi. Cu o uimitoare compasiune si sinceritate, autorul dezvaluie extraordinara bucurie de a opera, triumfurile profund miscatoare, dezastrele si regretele, dar si momentele de umor negru ce caracterizeaza viata unui chirurg pe creier. O incursiune de neuitat in nenumaratele drame umane ce au loc intr-un spital modern aglomerat, dar, mai presus de toate, o lectie pentru cei care au nevoie de speranta atunci cand se confrunta cu cele mai dificile decizii din viata.     Henry Marsh, neurochirurg britanic de marca, isi desfasoara activitatea la St. George’s Hospital din sudul Londrei, in cadrul uneia dintre cele mai mari unitati spitalicesti specializate in neurochirurgie din Marea Britanie. Activitatea lui profesionala a constituit subiectul a doua filme documentare realizate de BBC si distinse cu premii: Your Life in Their Hands (2004) si The English Surgeon (2007).     Fragment din volum:       “M-am asezat pe patul ei si i-am explicat, cat am putut mai bine, ce tratament urma sa faca. Am incercat sa-i dau ceva sperante, dar nu puteam pretinde ca avea sa se vindece. Toti doctorii stiu ca in cazul unor astfel de conversatii groaznice, mai ales cand vestile proaste sunt date atat de brusc, pacientii retin doar o mica parte din ceea ce li se spune. Am trimis-o acasa cu o reteta de steroizi — care avea sa-i amelioreze repede durerile de cap — si am programat-o la operatie lunea urmatoare, promitandu-le ei si sotului ei innebunit de durere ca le voi explica totul din nou atunci cand avea sa se interneze, in seara dinaintea operatiei. Nu e foarte placut sa-i spui cuiva ca are o tumoare cerebrala incurabila si apoi sa-l trimiti acasa, dar nu aveam ce face.     A doua zi de dimineata am aratat tomografia ei stagiarilor, in cadrul sedintei de dimineata. Tomografia a aparut pe peretele din fata noastra, in alb si negru.     Le-am spus povestea si i-am spus lui David, unul dintre stagiarii din anul intai, sa-si inchipuie ca fusese rugat sa o vada dupa tomografie, asa cum mi se intamplase mie cu o zi in urma. L-am intrebat ce i-ar spune.     David, de obicei plin de incredere si entuziasm, tacea.     „Haide", i-am spus. „Trebuie sa-i spui ceva. In mod sigur ai mai facut asta pana acum."     „Pai, stiti...", se balbaia, „i-as spune ca era o anomalie pe tomografie, aa, cu efectul unei cresteri de masa..."     „Şi ce dracu' o sa inteleaga ea din asta?", am spus.     „I-as spune ca trebuie sa o operam, ca sa vedem despre ce e vorba..."     „Dar minti. Ştim ce este, nu-i asa? E o tumoare extrem de maligna, cu un prognostic groaznic! Ti-e frica sa-i spui! Dar ea isi va da seama ca e grav doar dupa felul in care o privesti. Daca era o tumoare benigna, ai fi numai zambet, nu-i asa? Deci, ce ii vei spune?"”