Cer întunecat. Fuga unui copil din Afganistan în Marea Britanie

Descriere

    In 2006, dupa ce tatal si bunicul lui au fost ucisi de armata americana, Gulwali Passarlay a fost trimis de mama sa departe de Afganistan. Avea 12 ani. A pornit intr-o calatorie lunga si anevoioasa, in cursul careia a fost inchis, a suferit de foame si a fost victima cruzimii si a violentei. A fost cit pe ce sa-si piarda viata in adincurile Marii Mediterane, a indurat brutalitatea celor care ar fi trebuit sa aiba grija de copii si a stat o luna intr-un lagar din Calais. A reusit in cele din urma sa ajunga in Marea Britanie, unde a fost inscris la scoala, fiind admis apoi la una dintre universitatile de elita. Asemenea lui, mii de oameni isi risca viata incercind sa fuga din zonele de conflict. Multi mor in cursul calatoriei; unii sint trimisi inapoi, urmind sa fie inchisi sau omoriti; putini sint cei ce supravietuiesc si ajung in tari care le ofera o noua sansa. Gulwali povesteste despre hotarirea si curajul care triumfa impotriva tuturor adversitatilor.     Fragment din volum:       “Ma bucuram ca mama mea nu va sti niciodata de momentele in care ma simtisem atat de singur sau plansesem asa de tare si asa de des, incat ma dureau ochii — zile intregi de lacrimi si dureri de cap, intristare si desertaciune. Dar cred ca, pe acel de varf de stanca, chiar inconjurat de prieteni, am inceput sa ma simt mai trist si mai singur ca oricand. In timp ce ma chinuiam sa dorm pe pamantul tare, cu matele chioraindu-mi de foame, nu puteam sa nu ma las napadit de amintiri — amintiri pe care incercam de obicei sa le alung. Visam ca eram acasa, necajindu-i pe verisorii mei sau ascultand-o pe mama, care fredona un cantecel in timp ce impaturea rufele, cu casa plina de lumina diminetii si mirosind a paine naan proaspata — insa ma trezeam tot infrigurat si infometat, cu un cer intunecat deasupra coronamentului padurii.     Ce ma speria cel mai mult atunci era ca stateam acolo de trei zile. Intermediarul kurd cu ochi de nebun si cei trei complici ai lui nu se mai intorsesera. Intermediarul avea mainile acoperite de un par negru si des, la fel ca parul de pe cap si micile smocuri care ii ieseau din urechi. Cu parul si mustata lui si cu ochii aceia, imi amintea de un paianjen.     Eu si Mehran am decis sa aflam daca fratele lui Shir Aga chiar era printre noi. Mai intai am incercat sa vedem daca semana cineva cu el — nimeni. Dar ne era asa de foame, incat oricum vedeam ca prin ceata.     Oamenii tindeau sa formeze bisericute. Fiind copil, imi era mai usor sa merg si sa vorbesc cu altii:     - Ma scuzati, il caut pe fratele lui Shir Aga.     Nimeni nu parea sa-l cunoasca.”