Amintiri în dialog. Memorii

Descriere

 „Bantuiam ca o stafie melancolica locuri pe care le cunoscusem indeaproape intr-o viata anterioara si ma simteam esential vulnerabil, desi ma stiam protejat, daca nu de acea invizibilitate sau transparenta pe care si-o pot alege spectrele, de faptul ca devenisem irecognoscibil. Dupa doua decenii de absenta eram intr-un fel deghizat in propriul meu trup, in propria mea varsta. Revenisem in Romania pentru cateva zile, dar adevarata intoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult. Cartea noastra era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar intoarcerea in Itaca.ׅ“ (Matei CALINESCU)   „Fusesem eu, fuseseram noi doi, care ne intorceam in tara dupa un lung sau mai putin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah? Pentru a fi pe deplin intelesi ar trebui, inainte de «post-Odiseea» care se desfasoara chiar in timp ce scriem aceste randuri, sa pomenim si sa incercam sa intelegem intamplarile circumnavigatiei noastre, inainte de prima sosire la Itaca si, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci cand, odata depasita prima euforie a libertatii, am inteles ca s-ar putea sa nu mai revedem niciodata insula copilariei.“ (Ion VIANU) Fragment din carte: "Anii au trecut si se apropia momentul eliberarii lui. Il asteptam cu bucurie, dar si cu oarecare ingrijorare; cum avea el sa se „adapteze"?; un termen si un scop pe care, stiam, le respingea. Eram tanar medic si insurat cat intr-o dupa-amiaza, suna la usa sotia lui Andrei, Dorana Cosoveanu. Plangand, imi anunta trista veste: o scrisoare sosise de la Directia Penitenciarelor anuntand ca Miron Chiraleu murise. Aveam sa aflam curand in ce imprejurari. In duminica ce a urmat ne-am adunat, familia si cativa prieteni, in jurul mamei lui Mironel si al surorii lui, Tanusa, casatorita intre timp cu varul lor Mitica, si am ascultat o slujba in amintirea celui disparut, in mica biserica de pe malul lacului Floreasca. Era o zi frumoasa de primavara si ni se parea ca Mironel, cu care ne plimbaseram de multe ori prin acele locuri, era alaturi de noi. Jalea se insotea cu un soi de duiosie adanca, suferinta ne apropia si ne facea mai buni. Din ziua aceea a devenit si mai dubioasa, mai rusinoasa chiar, „adaptarea". (Azi Mitica e mort si aproape toti cei din fratia noastra sunt in exil.) Prietenia, eu cred ca se poate intelege asta din cele infatisate aici, a fost la inceput principalul suport al amorului-propriu, al iubirii-de-sine. Din copilarie, cand am inceput sa ma joc in parc, la sosea, cu Dinu, am inceput sa-l iubesc, adica sa-mi placa sa ma asociez cu el — caci ce altceva este iubirea? tocmai pentru ca semana cu mine, pentru ca puteam spune: „Tu esti eu". Acelasi lucru s-a intamplat mai tarziu in jocurile si duelurile intelectuale cu tine si cu ceilalti: de fiecare data cand constatam un acord intre noi, simteam un fel de incantare, ca si cum personalitatea mea ar fi fost mangaiata, incurajata. Asta era poarta pe care intrau diferentele — si ele ma faceau cu adevarat sa cresc. De aceea cred ca a fost atat de insemnata pentru noi toti intalnirea cu Mironel: pentru ca era atat de deosebit de noi. Orice mistificare e o greseala grava de gust: de aceea nu trebuie inteleasa altfel decat ca o metafora impresia noastra ca Mironel venea „din alta lume"; deosebirea pe care o percepeam ca atat de radicala, care ne fascina si facea din el pentru noi, in ciuda varstei identice, un invatator, se datora, fara indoiala, unei originalitati innascute — caci nimic, nici culoarea ochilor, nici manierele, nici gusturile nu semanau cu mediul din care provenea o originalitate care, de fapt, ii dadea caracterul angelic pe care noi l-am pomenit atata si care revine, obsedant, si in aceste pagini. De aceea insist in a afirma ca prietenia este tocmai acea zona in care se naste deosebirea dintre iubirea-de-sine si iubirea-de-aproapele nostru, in acelasi timp oglinda si punte, reflectare si legatura, stare si miscare."