Alege-te pe tine insuti. Povestile

Descriere

Alege-te pe tine insuti: Povestile (Choose Yourself Stories), de James Altucher. Toate povestile sunt traite de catre autor, iar unele dintre ele sunt stanjenitoare, dupa cum tocmai el sustine.
Cand viata se intampla, si e vina ta si nu e vina ta.   Altucher spune ca spera sa fi invatat cum sa se aleaga pe el insusi. Vreau sa invat in fiecare zi cum sa-mi accept mediul, cum sa fac ce vreau, cum sa fiu aproape de cei de care vreau sa fiu aproape si sa accept faptul ca nu pot sa-mi controlez viitorul. Universul e infinit si nu trebuie limitat de zona de confort care mi-a fost inoculata de propriile mele temeri, de temerile altora, de solicitarile altora, de nevoile altora.     Cuprinzand capitole cu titluri precum „Traieste-ti viata ca si cum toti ceilalti ar urma sa moara azi”, „Cum l-am ucis pe Osama Bin Laden”, „Cum l-am facut pe Yasser Arafat sa piarda doua milioane de dolari” sau „De ce ar trebui sa se arunce cu o grenada in mine”, cartea de fata n-are cum sa nu starneasca curiozitatea unei game largi de cititori. Ritmul alert si amuzant in care este conceputa ii va cuceri, cu siguranta, si pe cei mai exigenti dintre acestia.   Dar James Altucher nu este numai un scriitor cu har si cu succes la public, ci si maestru la sah si instructor spiritual, precum si antreprenor de succes, care a infiintat si a condus peste douazeci de companii (dintre care o parte au esuat si pe alte cateva le-a vandut pe sume mari). El isi impartaseste experientele cu cititorii printr-un discurs intesat de umor si autoironie de cea mai buna calitate, vorbind despre subiecte adesea sensibile, precum stresul, teama, anxietatea, afacerile, dragostea, banii si relatiile.   Charles Darwin a zis ca animalele salbatice au creiere mai mari decat cele domestice. Eu nu mai voiam sa raman domesticit. Asta nu inseamna ca trebuie sa ajungi om al strazii sau sa traiesti in codru. Inseamna doar ca: vreau sa invat in fiecare zi cum sa-mi accept mediul, cum sa fac ce vreau, cum sa fiu aproape de cei de care vreau sa fiu aproape si sa accept faptul ca nu pot sa-mi controlez viitorul. Universul e infinit si nu trebuie limitat de zona de confort care mi-a fost inoculata de propriile temeri, de temerile altora, de solicitarile altora, de nevoile altora. Daca tu nu te alegi pe tine insuti, altcineva are s-o faca, si rezultatul nu va fi placut. Daca nu traiesti in lumea alegerilor, traiesti in cea a scuzelor.   Redactorul-sef de la Financial Times m-a convocat intr-o zi in biroul lui si, in principiu, mi-a zis: „Daca nu devii ceva mai neconventional in editorialul tau, renuntam la el”. Ii sunt cu adevarat recunoscator pentru acel sfat. Am devenit ceva mai neconventional. Si apoi am devenit si mai neconventional. In cele din urma am inceput sa exprim ce simteam ca vreau sa exprim cu adevarat. Si am facut asta timp de mai multi ani. Si, nu ma tem s-o spun, cred ca am devenit mai bun. Cred ca eram realmente slab la inceput, dar, in cele din urma, am ajuns in punctul in care pot sa spun ca „n-am nici cea mai vaga idee ce fac”. Asta e o pozitie dificila, dar cinstita. Si acesta este motivul pentru care sunt realmente mandru de ceea ce urmeaza sa citesti. Fiindca n-am nici cea mai vaga idee. Dar uneori e amuzant sa fii animal salbatic.

  Iata una dintre povestile din carte:   „Cum sa fii vedeta de televiziune   Am mintit ca sa apar la televizor. In 2003, am vrut sa ajung la emisiunea lui Jim Cramer, si m-a intrebat cati bani administrez. A zis: „Trebuie sa fie cel putin 5 milioane de dolari, altfel ar putea sa apara la televizor oricine gestioneaza cateva sute de mii din banii familiei”. Asa ca i-am spus „5 milioane de dolari”. Nu voiam deloc sa ajung la televizor. Eram speriat de moarte. Dar nu voiam nici sa ma duc in Mississippi. Trebuia sa ma duc in Mississippi ca sa strang bani pentru afacerea mea de la fostul CFO al Worldcom si de la o familie care omora mai multi pui de gaina intr-un an decat oricare alta din tara. Dar nu mai urcasem intr-un avion de cand luasem micul dejun la World Trade Center, pe 11 septembrie 2011, si nu mai voiam sa urc intr-un avion. Dupa ce am primit invitatia lui Jim de a aparea, n-am mai putut sa ma opresc din tremurat. Stiam ca sunt un impostor, si urma sa le dovedesc asta definitiv tuturor celor care facusera liceul cu mine. Am presupus ca aveau sa se adune toti laolalta, sa manance popcorn si sa rada de mine. Cu o ora inainte sa intru in emisie, m-am intalnit cu Stephen Dubner, cel care avea sa scrie Freakonomics. Fusese de acord sa ma ajute inainte sa intru in direct. Inainte sa intri intr-un talk show, iti trimit intrebarile pentru care vor sa te pregatesti. Eu si Stephen am mers in studio, si el mi-a pus acele intrebari in mod repetat. Mi-am repetat intruna raspunsurile, incercand sa ma debarasez de toate „aaaurile” si pauzele, si de intonatiile ciudate. Incercand sa fiu calm. Sa apari la televizor e ca si cum te-ai duce la o fata straina dintr-un bar si i-ai zice: „Hei, crezi ca ma placi?” si te-ai astepta la un rezultat pozitiv. Apoi, te lasa singur intr-o camaruta, si acolo ai o camera de luat vederi care se uita la tine si o chestie in ureche, ca sa auzi show-ul. Cineva iti sopteste electronic in ureche „60 de secunde”. Si apoi incepi usor sa faci pipi in pantaloni. La semnalul primit din regie, incepi sa vorbesti cu voce tare in chestia din ureche, stand intr-o incapere goala, avand in spate un panou cu orizontul din NYC. E ca un experiment psihologic. „O sa te ducem intr-o camera intunecata, o sa stingem luminile si o sa-ti punem o multime de intrebari terifiante, in timp ce o sa-ti numaram spermatozoizii! Uraaaa!” I-am spus producatorului ca singura intrebare trimisa de ei la care nu vreau sa raspund este cea despre aur. La toate celelalte puteam raspunde. Au inceput prin a ma intreba despre aur. Caci televiziunile nu vor altceva decat sa-ti distruga complet viata. Asta e ceea ce se cheama „televiziune de calitate”. Oricum, am raspuns la acea intrebare. Pentru ca atata timp cat deschizi gura si din ea iti ies niste cuvinte in limba engleza, toata lumea da din cap si spune: „Asa ma gandeam si eu”. Nici macar nu trebuie sa rostesti ceva care sa semene cu o propozitie coerenta. Cred ca eu am zis „Aur dolar bani inflatie nimic”. Apropo, un sfat. Indiferent ce esti intrebat la televizor, revino la „mesajul tau mediatic”.   Asadar, daca cineva te intreaba despre „aur”, readu discutia la „totul se rezuma la dolar”. Daca cineva m-ar fi intrebat pe mine daca Superman este evreu in secret si nu provine de pe Krypton, eu as fi putut sa spun: „In realitate, asta depinde de cat de tare au manipulat evreii dolarul Kryptonian”. Durata totala a aparitiei mele televizate a fost de vreo 90 de secunde. Cred ca m-am pregatit 18 ore pentru acele 90 de secunde. Cum s-a intamplat si cu majoritatea intalnirilor pe care le-am avut cu fetele cand aveam 20-30 de ani. Apoi, au avut loc doua intamplari. Tata mi-a scris un e-mail de felicitare. Cum eram certati, iar eu am tendinta sa-i evit pe cei cu care ma cert, nu i-am raspuns. Apoi, a facut un atac cerebral si a murit. Si s-a mai intamplat ceva. Am venit acasa, si fiica mea in varsta de patru ani avea o epifanie religioasa. Tocmai aparusem la televizor, acolo unde locuieste Dumnezeu. Si acum ma aflam in fata ei, Hristos inaltat. Era fericita cum n-o mai vazusem niciodata. Ma adora cum n-avea s-o mai faca vreodata. E greu sa fii o fiinta umana autentica la televizor. Si apoi devii dependent de experienta de-a aparea acolo. Cutiuta devine o inchisoare a orgoliului. La televizor, toata lumea se preface ca stie adevaratul pret al tuturor lucrurilor. Eu n-am fost liber pana n-am reusit sa-mi dau seama, in cele din urma, ca aflasem valoarea nimicului.”