Culorile uitarii
Descriere
Titlu disponibil cu autograf; inca 38 exemplare disponibile. Editia speciala a cartii Culorile uitarii a ajuns in sfarsit la Readers Do Good si contine peste o suta de pagini noi, marturii ale autorului, haine speciale si sentimente aparte. Cartea este un bestseller vandut in peste 15.000 de exemplare.
In tot acest interval, m-am lecuit partial, am capatat un soi de inclinare spre lucrurile marunte, spre uimirea genuina, spre joc si joaca. Inca mai am caderi. Sunt al naibii de vulnerabil. Am perioade in care nu sunt in stare de nimic, cu incetineala in trup, cu ceata in cap, fara placere simtita la nimic. Atunci stiu ca e depresie, pentru ca nu poate fi altceva. M-am lecuit partial cu sute de garzi si mii de pacienti vazuti, de la care am prins povesti fabuloase. Ei m-au facut sa merg inainte si, mai tarziu, prin scrisul despre aceste intalniri, am castigat o alta contrapondere. Tocmai am vazut un caine stand la o fereastra inalta, intr-o vila veche, cu pereti mov. Se uita dupa oameni. Uite, altul caruia ii plac oamenii, mi-am zis. Am lasat cainele, am urcat gafaind cele 176 de trepte ale scarii acoperite, iar in varf un barbat cu tricou rosu canta la chitara, dumnezeieste. Eu nu stiu daca Dumnezeu chiar canta la vreun instrument, dar daca nu, ar fi bine sa invete repede, sa mai putem si noi folosi expresia asta. - Vasi Radulescu
Fragment din cartea "Culorile uitarii" de Vasi Radulescu:
"Ce se intampla atunci cand pierdem pe cineva? El dispare din prezentul nostru si-i raman doar extensiile fizice si metafizice, de la obiecte personale la amintiri comune. Dovezile existentei pot fi dar cele mai importante vestigii sunt cele lasate in interiorul nostru. Pastram locuri speciale pentru cei pe care i-am intalnit, dar si pentru cei pe care il vom intalni, in acest set de legi clasice picat pe banda Mobius a timpului. Nimic nu pare a fi intamplator. Viata merge mai departe, dincolo de tot bagajul emotional, de suferinte, de povestile congruente, de tumultul avut la pierderea cuiva. Ne adaptam din mers. Proiectam persoana in fel de fel de locuri si planuri, toate ancorate in realitate. Cu prabusirea nisipului clepsidra si rasucirea ei iar si iar, ne obisnuim cu pierderile noastre. Castigam ulterior altceva. Ideal e sa castigam tot oameni. Retrospectiv, pierderile ne apasa si trezesc intrebari: stim ca nu am cunoscut suficient de bine persoana respectiva, ca in ea au ramas lucruri care nimeni nu le-a aflat, ne incearca empatia si ne intrebam daca a tinut minte suficient, daca nu a uitat prea multe, daca a fost oare fericita, daca si-a gasit menirea in lumea asta sau s-a despartit cu debusolare de ea. Cu vremea, pana si ideile acestea ne parasesc si mai cad pe noi cand ploua sau cand tragem aproape un album cu fotografii vechi. Uitarea ne face bine, dar e bine sa nu uitam complet unele lucruri. Mai ales oamenii."
