Electric&more

Descriere

cu puţină voinţă, cartea trece din raft în mână. deschide la pagina 43. dacă există etica electro, atunci este aici. what else is there? sateliţii dau măsura distanţelor dintre noi, noua religie impune înălţarea unei lanterne cu ambele mâini, sacrificarea ei în braţele unui urs de pluş imens în semn de recunoştinţă pentru ultimele irizări ale petelor de benzină întinse pe asfalt – tinereţea noastră. de aici nu se poate decât continua. (V.) mie îmi place discursul ăsta sincopat de-a dreptul şi sincron cu outerspace-ul, cum face zoom-ul ăsta de la distanţe foarte mari, şi mai ales imaginarul imprevizibil care poartă haine supernoi şi faţă de poezia cotidiană, ceva de neopren futuristic. e tensionat, e dinamic şi e straniu. (adrian diniş) e frumos şi un pic trist, cu accese şi răbufniri, are o atmosferă bună, bizară, ceva între filmele şi textele nordice şi stranietatea franceză. jucăuş, proaspăt, aproape irezistibil. (medeea iancu) poezia lui Marius-Iulian Stancu ilustrează legătura tot mai strânsă ce se stabileşte între tinerii poeţi din secolul XXI (ale căror dezvoltări în planul expresiei evoluează o dată cu remodelările mediilor virtuale) şi idealul neoliberal al ordinii spontane, a cărui variantă contemporană, numită de unii file-sharing ecosystem, se impune în raporturile dintre tehnologie şi discursurile poetice emergente ale momentului. familiaritatea şi ataşamentul pe care le arată cei mai tineri poeţi faţă de valorile şi de principiile unui tip nou de raportare la lume şi la procesele comunicaţionale (ceea ce unii numesc astăzi nomadic utopianism) sunt pentru mine deosebit de încurajatoare, după anarhismele fără substanţă din poezia scrisă la noi cu un deceniu în urmă. îmi place să descopăr în versurile lui Marius-Iulian Stancu spiritul acelui splendid poem al lui Brautigan, “All Watched Over by Machines of Loving Grace”. poezia lui Stancu, exactă şi bine dozată, tehnică fără excese supărătoare, nu este, cum a spus cineva, futuristă, fiindcă el ştie prea bine că pentru noi The Future’s so Last Century. (claudiu komartin)