Pe cand eram o opera de arta

Descriere

Cine n-a visat sa devina obiectul admiratiei tuturor? Iata promisiunea pe care i-o face un artist excentric, zeu si demon in acelasi timp, unui tanar disperat, in pragul sinuciderii. Primul, mereu dornic sa scandalizeze, ii propune celui de-al doilea, dornic de o noua existenta, mai putin anosta, sa-l transforme intr-o opera de arta. La urma urmei, nu are nimic de pierdut, in afara de libertate.

Cu noua sa identitate de statuie vie, Adam bis devine mai celebru decat Gioconda. Dar, imediat ce incepe sa se simta privat de dreptul la constiinta, omul din el se razvrateste. Creatia incearca astfel sa fuga de creator si sa-si recastige libertatea pierduta. Prin dragoste. Va mai putea insa sa-si redobandeasca umanitatea si sa descopere fericirea intr-o lume stapanita de narcisism, de cultul simulacrelor si al aparentei si de puterea zdrobitoare a imaginii?
     Fragment din romanul "Pe cand eram o opera de arta" de Eric-Emmanuel Schmitt:

    “Inaintam incet, pe de o parte pentru ca ma afundam cu toata greutatea in nisipul adanc si alunecos, pe de alta parte pentru ca ma impleticeam de jena. Ea mi-a zambit. Culoarea aceea roscata avea ceva trufas, obraznic.
    — Scuzati-ma, am spus. Nu m-am putut abtine. A trebuit sa vin sa privesc si eu prin ferestruica dumneavoastra.
    — Aveti dreptate, tinere, a spus batranul intorcandu-se spre mine.
    Mi-a intins mana luminandu-se la fata, iar ridurile i-au disparut intr-un zambet, pentru a forma din nou chipul unui tanar cu trasaturi delicate, cu un nas elegant; cand zambea, nici nu-ti venea sa crezi ca are parul grizonat, puteai spune ca e blond. Ochii lui transparenti, albastrii, cu reflexe de bronz, te duceau cu gandul la niste lentile de sticla colorata.
    — Carlos Hannibal, a spus el.
    I-am strans palma uscata si noduroasa, care intr-adevar, prin fragilitatea ei, ii dezvaluia varsta. A aratat apoi inspre tanara.
    — Si ea e Fiona, fata mea.
    Fara sa-mi intinda mana, Fiona s-a multumit sa ma priveasca din cap pana-n picioare, de parca astepta ceva de la mine.
    — Numele meu e... Adam.
    A dat din cap. Parul ei ma fascina, era foarte puternic, liber, salbatic.
    — Pot sa... raman... putin... sa ma uit cum lucrati?
    — Oricat doriti, Adam, dar ne veti ingadui sa nu vorbim. Fiona, da-mi niste galben turnesol.
    Fiona a varsat putin ulei pe paleta, apoi, uitandu-se din nou la mine, mi-a aratat un obiect langa traistele lor din piele uzata.
    — E un scaun pliant. Luati-l.
    Voiam sa raspund politicos ca nu-l vreau, ca sa i-l cedez ei, dand curs astfel obisnuitelor galanterii care complica relatiile dintre barbati si femei; dar am inteles imediat ca n-avea rost sa fac nazuri. Fiona ma fixa cu privirea asteptand sa execut ordinul. Asa ca am desfacut scaunul, care, sub greutatea mea, s-a afundat in nisip.
    Degetele lui Carlos Hannibal pareau niste libelule care zburataceau pe panza; subtiri, deformate, umblau rapid de colo-colo intinzand, cu pernitele falangelor sau cu unghiile, pigmentul galben cu miscari care, desi pareau facute pur si simplu la intamplare, dupa ceva timp s-au dovedit atent calculate.”