Ultimii copii din Tokio

Descriere

National Book Award for Translated Literature 2018   Ultimii copii din Tokio, ingenioasa distopie a scriitoarei japoneze Yoko Tawada, infatiseaza o Japonie devastata de o catastrofa ecologica si izolata de restul lumii. Populatia este in pericol de disparitie. Limbajul se reduce treptat, cuvintele iesind din uz fara sa mai fie inlocuite. Efectele contaminarii se resimt atit in natura, cit si la nivelul sperantei de viata a locuitorilor. Copiii, din ce in ce mai slabiti fizic, sint atit de fragili, incit medicii pediatri, neputinciosi si epuizati de eforturile facute pentru a-i salva, incep sa se sinucida. Putini vor supravietui inchisi intre granitele arhipelagului tot mai sarac in plante si animale. Batrinii, ramasi in putere cu mult dupa ce ating virsta de o suta de ani, nu pot decit sa urmareasca, chinuiti de vinovatie, dezastrul ce se desfasoara sub ochii lor. Totusi, nici unul nu se simte mai vinovat decit Yoshiro, crescindu-si stranepotul, Mumei, pe care imeni nu-l intrece in dragalasenie si care devine tot mai intelept pe masura ce trupul i se subrezeste.   Ultimii copii din Tokio ne poarta dincolo de limitele a ceea ce inseamna sa fii om pentru a ne aduce aminte ce pretuim cel mai mult in lumea noastra sfisiata de conflicte – propria umanitate. - Sjon   Tawada este un discipol fidel al lui Kafka; el "a prezis realitatea", ii place autoarei sa spuna. Si, cu toate ca ii impartaseste anumite preocupari – in ceea ce priveste alteritatea si evocarea vietii animalelor – , misiunea ei este mai prozaica: ea oglindeste realitatea. Desi opera ei este descrisa frecvent drept stranie, nucleul sau contine intotdeauna o puternica critica sociala. - The New York Times   O reprezentare fantasmagorica a relatiei tensionate pe care omenirea o are cu tehnologia si lumea inconjuratoare. - Asian Review of Books
Fragment din cartea "Ultimii copii din Tokio" de Yoko Tawada

"Yoshiro se vazu nevoit sa recunoasca pana la urma ca ceea ce il invatase pe nepotul sau fusese gresit. Isi amintea cum ii spusese lui Tomo: „Daca ai un teren zona buna din Tokio, este imposibil ca valoarea acestuia sa scada in viitor. Nu exista investitie in care sa te poti increde mai mult decat in imobiliare". Insa, toate cele douazeci si trei de sectoare ale metropolei Tokio, cu zonele bune cu tot, fusesera desemnate „Zone in care localnicii vor fi expusi la multiple pericole in caz de locuire indelungata", iar terenurile si casele de-acolo isi pierdusera valoarea pe care o puteai converti in bani. Masurate separat, nici apa potabila, nici aerul, razele soarelui sau alimentele nu atingeau valorile critice, dar in cazul expunerii de lunga durata, probabilitatea combinarii acestor influente negative era foarte mare in aceste zone. Factorii puteau fi masurati separat, insa oamenii traiau intr-un mediu complex. Desi nu era vorba neaparat de un pericol anume, numarul celor care parasisera cele douazeci si trei de sectoare crescuse si, pentru ca nu voiau sa plece prea departe, iar apropierea marii era primejdioasa, crescuse numarul celor care-si indreptasera pasii spre zona cuprinsa intre Okutama si Nagano. Nici Marika, sotia lui Yoshiro, nu reusise sa vanda casa si terenul mostenite in Tokio, asa ca le abandonase. Yoshiro ajunse la concluzia ca dorinta de a trans-mite urmasilor proprietati sau intelepciune de viata nu e nimic mai mult decat o aroganta. Tot ce putea face acum era sa traiasca alaturi de Mumei. Pentru asta avea nevoie de un corp zvelt si o minte agera. Si trebuia sa aiba curajul de a fi sceptic fata de lucrurile pe care le crezuse adevarate mai bine de o suta de ani. Se lepada de mandrie ca si cand ar fi dezbracat o jacheta; acum trebuia sa poarte haine subtiri."