Anihilare. Trilogia Southern Reach (Vol. I)

Descriere

Anihilare. Prima parte din trilogia Southern Reach
• Autor distins cu Premiul Nebula pentru literatura • Finalist Locus.   Aria X: un misterios teritoriu abandonat, aflat in carantina. Pana acum, unsprezece echipe de exploratori au disparut in misiune. A douasprezecea este formata din patru femei: un psiholog, un antropolog, un topograf si un biolog – cea prin ochii careia ni se infatiseaza Aria X, cu toate ororile si splendorile ei, sfidand granitele rationalului. Dupa ce si-a lasat in urma numele si identitatea, biologul se confrunta cu forme de viata care depasesc orice imaginatie, dar si cu povestea paralela a sotului ei, fost explorator al Ariei X. Secretele pe care fiecare le-a adus cu sine sunt la fel de periculoase ca lumea pe care o exploreaza...
  Protagonisti decupati parca din cartile lui Jules Verne sau ale lui H.G. Wells exploreaza o insula misterioasa, dintr-o lume de cosmar kafkian. - Kim Stanley Robinson   Un thriller psihologic despre o expeditie periculoasa si despre stranietatea pe care o ascundem adanc in noi. Cu influente din Kubrik si Lovecraft, romanul isi tine cititorii intr-un suspans insuportabil pana la ultima pagina, si chiar si dupa. - Lauren Beukes   Daca ti-a placut romanul Picnic la marginea drumului, de Arkadi & Boris Strugatki, trebuie sa incerci cartea asta. - Marian Coman, redactor-sef Armada
Fragment din volumul "Anihilare" de Jeff VanderMeer:
  "Vantul se intetise. A inceput sa ploua. Am vazut fiecare picatura cazand, ca un diamant lichid, slefuit, refractand lumina chiar si in bezna, am simtit mireasma marii si mi-am imaginat zbaterea valurilor. Vantul parca era viu; imi patrundea in fiecare por si avea si el un miros, purtand izul de pamant al stufarisurilor din mlastini. In spatiul restrans al turnului incercasem sa ignor aceste schimbari, dar simturile inca pareau a-mi fi prea acute, prea alerte. Ma adaptam la asta, dar in asemenea momente imi aminteam ca, abia cu cateva zile in urma, fusesem altcineva. Am facut de paza cu randul. Lipsa somnului parea mai acceptabila decat sa o lasam pe psiholog sa se furiseze nevazuta pana la noi; stia localizarea fiecarui declansator din perimetrul taberei si n-aveam timp sa le dezarmam si sa le reamplasam. Am lasat-o pe topograf sa stea prima de paza, ca semn de bunavointa. In puterea noptii, topograful a venit sa ma trezeasca pentru schimbul doi, dar ma trezise deja bubuitul tunetului. Posaca, s-a dus sa se culce. Ma indoiesc ca avea incredere in mine. Cred ca, pur si simplu, dupa toata incordarea acelei zile, nu mai putea tine ochii deschisi. Ploaia a reinceput sa cada, mai tare. Nu ma temeam ca o sa fim luate de apa - corturile erau de armata si puteau rezista la orice uragan -, dar daca tot era sa fiu treaza, voiam macar sa am parte de experienta furtunii. Am iesit deci in suvoiul de stropi intepatori precum acele si in bataia intermitenta a vantului. O auzeam deja pe topograf cum sforaia in cort; cred ca dormise linistita si in situatii cu mult mai rele. Luminile slabe de urgenta licareau din marginile taberei, transformand corturile in triunghiuri de umbra. Pana si intunericul mi se parea mai viu, inconjurandu-ma ca ceva material. Nici nu pot spune macar ca era o prezenta sinistra. In momentul acela mi s-a parut ca totul era un vis - antrenamentele, viata de dinainte, lumea pe care o lasasem in urma. Nimic din toate astea nu mai conta. Conta doar locul acesta, momentul acesta, si nu fiindca ma hipnotizase psihologul. Cuprinsa de emotia aceea coplesitoare, am privit spre coasta, prin spatiile inguste si zdrentuite dintre copaci. Acolo se aduna o negura imensa, la intalnirea dintre noapte, nori si mare. Undeva, la o alta frontiera. Apoi, prin bezna, am vazut-o: o palpaire de lumina portocalie. Un punct de lumina doar, departe, pe cer. M-a uimit, pana cand mi-am dat seama ca isi avea originea, probabil, la far. Cum priveam, luminita s-a miscat catre stanga-sus, apoi pentru a reaparea mult mai sus dupa cateva minute, s-a stins de-a binelea. Am asteptat sa revina, dar n-am mai vazut-o. Dintr-un motiv oarecare, cu cat se prelungea absenta luminii, cu atat mai agitata deveneam, de parca in locul acela straniu, o lumina - de orice fel - ar fi fost un semn de civilizatie.  Furtuna fusese si in acea ultima zi petrecuta cu sotul meu, dupa ce-a revenit din a unsprezecea expeditie. O zi ce avusese claritatea unui vis, ceva bizar, insa familiar totusi - comportamente familiare, dar calmul bizar, mai mult chiar, decat cum obisnuisem inainte de plecarea sa.”