Trenul de noapte

Descriere

“Volumul antologic Trenul de noapte, Charmides, 2013, îl prinde pe Ioan Groşan în varii ipostaze – de textualist imaginându-şi, în Insula, că „stăm pe o carte”, dar literalmente („Literele erau imense, cam de un stat de om, iar un cuvânt obişnuit dura în jur de 10-15 metri”); de cozeur descins parcă din lumea mahalagiilor lui Caragiale, în Caravana cinematografică („Dă-i unei copile măcriş, aşa de pe la 10 ani, şi să vezi ce domnişoară iese! Mănâncă singur măcriş tot cam la vârsta asta şi, la 15 ani, eşti beton, scheaună femeietul numai să te vadă. Măcrişul conţine fier, fierul se depune-n forme, forma piatră se face, să tot trăieşti!”); de narator aparent tradiţionalist tăind o fereastră spre realismul magic, în Trenul de noapte; şi, nu în ultimul rând, de maestru al prozei psihologice, în Spovedania, cel mai rotund text din volum, fără doar şi poate capodopera lui Groşan. Nuvela, de dimensiunile unui roman mediu, începe pe o notă foarte înaltă („În aerul limpede, rece, de februarie, glasurile lor se vedeau suind în văzduh albe, drepte, ca nişte frânghii răsucite cu care cineva nevăzut, mult dincolo de turla bisericii, ar fi voit să tragă încet spre cer, scârţâind şi clătinându-l, sicriul…”), iar povestea pe care o spune – a căderii în păcat a preotului Emilian cu Ana, „singura făptură din parohie ce-i mărturisise un păcat greu, un păcat capital” – poate sta alături de Sonata Kreutzer & Diavolul lui Lev Tolstoi, doar că acţiunea se întâmplă nu într-un salon din înalta societate, ci într-un sat tradiţional ardelean (chit că, la un moment dat, eroul constată: „Parcă nu e ţărancă din sat, parcă e ţărancă din cărţi”, uluit că „nimeni în sat nu bagă de seamă cât e de frumoasă”). Altfel spus, o Cântare a cântărilor, cu iz de… pucioasă!Oh! şi această re-definire a eternului feminin, în versiune… neaoşă: „Ana nu-i frumoasă. Ana-i năcăjită”… ” – Emilian Galaicu-Păun