Istorii nescrise, infamii neprescrise/Eugeniu Bucheru

Descriere

Istorii nescrise, infamii neprescrise. Amintiri despre razboi, captivitatea in URSS si viata in comunism

Volumul de amintiri al invatatorului si ofiterului in rezerva Eugeniu Bucheru acopera "trei taramuri ale mortii". Primele doua sunt prezentate sub forma istoricului unor momente relevante din anii 1943–1948: luptele din Crimeea si Kuban, apoi, dupa 1944, anii grei de prizonierat in URSS, la Monastirka si Oranki, si in sfarsit revenirea in tara, in 1948, odata cu ultimul lot, al celor care refuzasera inscrierea in divizia Tudor Vladimirescu. Al treilea taram, viata traita in Romania comunista, se refera la urmatoarele patru decenii si este prezentat sub forma unei radiografii hiper¬critice a regimului.
  Memoriile lui Eugeniu Bucheru, povestitor inteligent si talentat, se inscriu in seria marturiilor lasate de fosti prizonieri de razboi in URSS, precum Radu Marculescu. De altfel, greva foamei pe care o aminteste autorul in aceasta carte este evocata si de Radu Marculescu in Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica.

Mitica Prizonierul era un intelept care intelegea ca are datoria sa nu se lase surprins. Studia miscarile adversarului ca sa riposteze adecvat. Ca orice om care traieste printre primejdii, el sta la panda. Cand a organizat acea greva a foamei, despre care un politruc s-a exprimat mai tarziu, intr-un moment de sinceritate necontrolata, ca a fost una dintre cele mai mari, ca organizare si numar de participanti, de la revolutie si ca a produs stupoare la Moscova, toate investigatiile comandaturii lagarului (invinuita ca n-a preintampinat-o) n-au reusit sa identifice pe initiatori.
De existenta acestui Mitica stia si administratia, si organul politienesc sovietic, dar n-au reusit sa puna mana pe el. Pentru ca Mitica nu era o persoana anume; doar ca rusilor le-a fost imposibil sa inteleaga cum stau lucrurile, cu tot spionajul lor.
Fragment din volumul "Istorii nescrise, infamii neprescrise" de Eugeniu Bucheru:   "Ostasii romani, care captau parca din eter sumedenia de zvonuri interzise de cenzura ziarelor din tara, deveneau din zi in zi mai posomorati. Se vorbea despre propuneri sovietice de incetare a ostilitatilor, de o denuntare a aliantei cu germanii. Prea putini din cei aflati pe frontul Crimeii aveau posibilitatea sa-si scape pielea si erau cu totii asa de scarbiti de intorsatura evenimentelor, ca si legarea unei convorbiri devenise inutila. Cativa ofiteri se aranjasera totusi si plecau ceva mai in spate, mai in siguranta, pe la comanda regimentului, a diviziei, in orice caz cat mai aproape de Sevastopol. Batalionul ramasese incadrat in proportie de 90% numai cu ofiteri de rezerva. Cam asta era situatia cand a intervenit retragerea de pe istmul Arabat. Evenimentele se precipitasera vertiginos incepand din Duminica Floriilor. Ziua era rece si o ceata laptoasa acoperea imprejurimile, dar pentru prima oara la acest inceput de primavara soarele trimitea cateva suvite de lumina spre pamantul inca amortit si oamenii iesiti din adaposturi se bucurau de venirea noului anotimp. Cand observatorul de la bateria de coasta a interceptat o nava in apele Marii de Azov, au tabarat cu totii asupra lui. Ambarcatia nu parea mare si, daca ceata s-ar fi ridicat, usor se putea estima pericolul pe care-l reprezenta. - Pare un trauler transformat ad-hoc intr-o nava de lupta, explica artileristul. Nu cred sa aiba mai mult de 60-70 de oameni si, dupa toate semnele, armamentul de la bord are o slaba putere de foc. Da, este o nava improvizata pentru desant, ori mai degraba a fost lansata ca sa produca panica. Nu va nelinistiti! Va dau asigurarea solemna ca din doua obuze nu mai ramane nimic din toata sandramaua. Artileristul era un lungan uscat, cu un nas ascutit si purta cioc: - Ca sa ma deosebesc de fritzi, dac-o fi sa devin pensionarul lui Stalin, spunea el in gluma. Parea fara varsta, si in viata civila era contabil la o banca bucuresteana. Pe front venise de curand, iar ofiterii batalionului de infanterie, unii cu stagii de doi ani de front, il priveau ironic ca pe orice novice, insa lunganul nu manifesta nici o stangacie si nici nu arata mai melancolic sau mai iritat cand „cobrele" incepeau sa descrie fericirea care ne astepta in lagarele de prizonieri sovietice. In schimb, cand primea posta, nu suporta sub nici un cuvant sa fie deranjat.”