Destine inlantuite - Sarah Jio
Descriere
In 1933, mama singura Vera Ray isi saruta fiul de trei ani, Daniel, si pleaca la munca in tura de noapte la un hotel din localitate. Atunci cand termina serviciul, observa ca o patura groasa de zapada a acoperit orasul unde s-a anuntat ”cod rosu”. Ajunsa cu greu acasa, vede ca fiul sau a disparut. Afara, pe trepte, gaseste ursuletul favorit al copilului. Omatul greu a acoperit orice urma a rapitorilor, pentru ca femeia este sigura ca cineva l-a rapit. In 2010, reporterul Claire Aldridge trebuie sa scrie despre acest fenomen interesant care revine cu putere: iarna de la inceput de mai. Cercetand despre furtuna din 1933, afla despre cazul nerezolvat al rapirii unui copil. Jura ca va afla adevarul. In acest proces, jurnalista descopera ca este legata in mod neasteptat de Vera Ray si baietelul acesteia.
Fragment din roman: “Am deschis ochii si m-am chinuit sa disting ceva. Lumina de deasupra capului meu, orbitoare, a facut ca ochii mei slabiti sa se zbata. Ethan statea in dreapta mea; mama mea, in stanga. Amandoi purtau halate si bonete de spital. Vederea mi s-a incetosat, si am inchis strans ochii. I-am deschis o clipa mai tarziu, iar imaginea s-a limpezit. „De ce nu imi pot simti picioarele?" - Ethan, am soptit, ce s-a intamplat? Picioarele mele... sunt amortite. Ce se petrece? Alergam... Memoria mi-a revenit incet, la inceput, apoi, impactul ei a fost la fel de intens ca momentul in care ma lovise masina. A fost... o masina, m-am balbait. M-a lovit o masina. Ethan... copilasul! Am coborat privirea spre pantecul mea. Parea mai mic. Am intrat in panica, punandu-mi mainile pe abdomen. Era moale, fara vlaga, gol. Am tipat. Unde e bebelusul meu? Unde e bebelusul meu? Unde au dus bebelusul? Aduceti-mi-l! M-am ridicat in capul oaselor si, desi picioarele imi zaceau amortite si fara viata, m-am intins spre marginea patului, hotarata sa ma ridic, sa imi gasesc copilul. Ethan a sarit in fata, tragandu-mi bland bratele inapoi in pat. - Nu, Claire, a spus el incet. In vocea lui, am distins un ton de infrangere si suferinta. Bebelusul... - Opreste-te! a strigat mama mea. M-am intors sa o privesc, dar ea se uita doar la Ethan. Nu e pregatita inca. Mai lasa-i timp. Ethan a clatinat din cap. - Trebuie sa stie. S-a intors din nou spre mine si m-a privit cu o expresie care mi-a frant inima. Nu era nevoie sa imi spuna. Stiam deja. Ma uitam fix la perete, cand de pe buzele lui s-au desprins cuvintele care aveau sa-mi schimbe viata pentru totdeauna. Bebelusul nu a supravietuit. Incaperea a inceput sa se invarta. Ethan asezat pe un scaun langa patul meu. - L-am tinut... - Nu! am tipat eu. Nu. Nu-mi spune."
