Zambind printre nori - Ioana Cristina Pop

Zambind printre nori - Ioana Cristina Pop

Editura
An publicare
2015
Nr. Pagini
210
ISBN
9786068187440

Descriere

Cand l-am condus pe Mourad la aeroport, ne consideram logodnici si stiam ca despartirea noastra era doar temporara, urmand sa plec cat de curand la el, la Nancy; ceea ce s-a si intamplat, insa abia in toamna anului 1992. Intarzierea avea, printre altele, o cauza fericita, datorandu-se unei burse guvernamentale in Japonia, pe care am primit-o ca profesor de limba japoneza in strainatate, la The Japan Foundation - Japanese Language Institute din Saitama, un orasel satelit al Tōkyō-ului.
   Lui Mourad ii placea mult sa faca poze, iar dupa una dintre ele - in asteptarea mea la Nancy - a pictat un tablou extrem de sugestiv, pe cat de premonitoriu, reprezentand o straduta inzapezita, din centrul orasului Zarnesti, care duce spre cimitirul unde odihnesc stramosii mei. Mai am inca doua tablouri de la el, cel putin la fel de simbolice si pline de talc: un rasarit de soare vazut de la fereastra garsonierei lui din Nancy si o copie excelenta dupa un peisaj al lui Paul Cezanne, infatisand - in culori calde, tomnatice, invaluitoare ca parfumul roadelor coapte - un satuc din sudul Frantei.
   Pentru mine, doar aparent a decurs viata la fel dupa plecarea lui Mourad; de fapt, traiam intr-o realitate paralela, cu dorinta apriga de a ma alatura lui, in Franta. Era insa mai greu decat credeam, el fiind student, iar eu proaspat absolventa: predam limba japoneza si doar sporadic lucram ca translator, in vreme ce Mourad, pe langa facultate, era in cautarea unui job in domeniul arhitecturii. In acest context, bursa oferita de Ambasada Japoniei era mana cereasca, cu atat mai mult cu cat tainic nutream speranta de a accede in timp la o cariera profesionala. Lucrurile se rostuiau; trebuia doar sa am rabdare. Din pacate, aceasta virtute era departe de a ma caracteriza pe atunci.
   A urmat, asadar, cea de-a doua sedere in Japonia, din aprilie pana in iunie 1992. De asta data, m-am bucurat de conditii de zbor civilizate, oferite de linia aeriana Lufthansa, iar in locul peripetiilor prin care trecusem cu un an in urma, cu Aeroflot-ul buclucas, am avut parte de compania placuta a lui Horia Andreescu - invitat sa dirijeze orchestra Filarmonicii din Frankfurt - si a sotiei sale, cat si de aceea a Anei Blandiana, cu care ma imprietenisem pe cand ii luasem un interview, impreuna cu Sumiya-sensei, in plina perioada revolutionara. Mi-o amintesc si acum - cu acel zambet bland luminandu-i chipul si cu vorba molcoma, rostita agale, din adancul unei simtiri vecine cu religiozitatea - cum ne-a primit cu drag, ca pe niste vechi prieteni, intr-o incapere a Uniunii Scriitorilor, in timp ce dintr-o sala alaturata razbatea vocea militanta a lui Mircea Dinescu, care turuia infierbantat, agitandu-se din cap pana in picioare, cu o inepuizabila energie, impresionand prin simpla sa prezenta pe toata lumea, deopotriva romani si straini. Eram incantata s-o regasesc pe Ana Blandiana, care era emotionata ca un copil numai la gandul ca va vizita Japonia si s-a aratat dornica sa afle amanunte de la mine, asa ca m-a invitat sa iau loc langa ea, la business class, si sa-i impartasesc impresiile mele. Imboldita de un auditoriu atat de atent si de entuziast, i-am povestit cum sub ochii mei, in cele trei luni de sedere la Kyōto, muncitorii japonezi au construit un zgarie-nori... cum pe o strada alaturata, mereu la aceeasi ora, un batran intr-un kimono de un brun tocit de vreme stropea florile din fata casei, in susurul discret al unui paraias improvizat din doua trunchiuri de bambus, asemanator celor din templele shintō-iste... cum la trecerile de pietoni de pe strazile marginase, inimaginabil de inguste, noi, cei trei romani in drum spre lucru, ne asiguram sa nu treaca vreo masina si traversam drumul razand in hohote, sub privirile stupefiate ale autohtonilor care asteptau cuminti sa se faca verde... cum ierarhia dintr-o firma japoneza era covarsitoare, superiorul terorizandu-si inferiorul, iar acesta purtandu-se la randul sau mizerabil cu cel de pe o treapta mai jos decat el, aceasta schema fiind seculara si imuabila, chiar si atunci cand se desfasura intr-un mod mascat... cum, in schimb, arta, cultura si natura, in care vegheau templele stravechi - atat cele buddhiste, cat si cele shintō-iste - erau absolut fascinante... si, nu in ultimul rand, cum poezia traditionala ma cucerise pentru totdeauna... Cu siguranta, am fi avut nenumarate subiecte de discutie pana la destinatie, si nu numai despre Japonia - tara paradoxurilor si a contrastelor izbitoare -, daca Ana Blandiana nu urma sa faca escala de o noapte la Frankfurt, in vreme ce eu continuam zborul fara intrerupere pana la Tōkyō.
   Institutul din Saitama era modern si foarte bine dotat, dar in egala masura extrem de placut si de primitor. Punea la dispozitia bursierilor cate o camaruta cu baie, cu un TV si cu un birou spatios, numai bun pentru temele pe care le primeam zilnic. Cursurile se tineau dimineata si dupa-masa, cu o pauza de o ora, in care se servea masa de pranz la cantina Institutului. Conform sistemului de lucru japonez, doar duminica era libera, dar in cele doua luni s-au organizat excursii in diverse orase de mare atractie turistica, iar apoi, fiecare dintre noi a fost gazduit de o familie japoneza. Cursantii veneau de pe toate continentele si din toate tarile, astfel incat in Institut domnea o atmosfera cosmopolita, intru totul pe sufletul meu. In pauze si in timpul liber, era o adevarata babilonie, din grupuri mici razbatand franturi de fraze rostite in toate limbile Pamantului. Ceea ce insa nu stiam era faptul ca inainte de a purcede la cursurile propriu-zise, trebuia sa dam un test, pentru a fi impartiti in patru grupe, in functie de nivelul de cunoastere a limbii japoneze. Aveam colegi rusi, care erau profesori eminenti la cele mai prestigioase facultati din Moscova, sau chinezi, care stapaneau hieroglifele ca niciun alt strain, dar si sud-americani de origine japoneza, care vorbeau japoneza in familie, astfel incat nu mi-a venit sa cred ca fusesem admisa in cea de-a doua grupa, la fel de buna ca prima, in vreme ce ultimele doua erau destinate celor mai putin avansati, fiind compuse in speta din indonezieni, filipinezi, indieni, thailandezi, pakistanezi etc. Ma simteam mai motivata ca oricand sa studiez si sa profit din plin de bursa acordata.
   Eram singura romanca din acea serie, in tot Institutul mai fiind doar un roman, care frecventa cursurile destinate viitorilor diplomati din cadrul Ambasadelor din Tōkyō. Cu Aurelian Neagu, conationalul tuciuriu si alunecos, care pe-atunci abia gangavea in limba japoneza - ca ulterior sa se numere printre consulii Ambasadei, iar din 2005 in 2010 sa fie ambasadorul Romaniei la Tōkyō - nu prea aveam subiecte comune, in schimb am legat minunate prietenii cu multi dintre colegii mei.
   Basza, o poloneza haioasa, mica, zvelta, blonda si neinchipuit de agera, era lector la Universitatea de la Varsovia si ne-am inteles din prima clipa fantastic de bine, intre noi creandu-se un soi de complicitate, mai ales ca putea sa-mi vorbeasca in poloneza pe care inca o intelegeam foarte bine, iar eu ii raspundeam trunchiat: in bruma de poloneza pe care mi-o mai aminteam si in japoneza. Se spulberase, intre timp, si pentru mine mitul Japoniei si devenisem mult mai obiectiva, asa ca nu ratam nicio ocazie de a ne hlizi amandoua pe seama ciudateniilor neamului nippon. Intr-o buna zi, l-a pus Necuratul pe un indonezian sa se lege de occidentali, cum ca ar fi obsceni, chiar si in public. Atat i-a trebuit lui Basza, ca sa pomeneasca si sa mai si descrie in detaliu cateva dintre celebrele picturi chinezesti, dar si japoneze, infatisand personaje in cele mai neverosimile pozitii, surprinse in plina desfasurare a actului sexual! La rigoare, respectivele emakimono - desene reprezentand secvential peisaje sau intamplari, pe un pergament lung, ce se desfasura asemanator Torei evreilor - ar putea fi lejer asimilate unor manga porno avant la lettre. Faptul ca, in jurul nostru, numai europenii se amuzau de mama focului, in timp ce asiaticii se ofilisera brusc, pierzandu-si graiul dintr-odata, nu ne-a impiedicat, pe Basza si pe mine, sa ne facem numarul pana la capat, descriind faimosul templu indian, inzorzonat de veacuri cu statui in vreo 80 de pozitii - nu de meditatie, ci sexuale!
   Grupul de departe cel mai simpatic era cel al sud-americanilor, poate cu atat mai mult cu cat o japoneza de origine mexicana, vorbind o japoneza fluenta, cu accent spaniol, mi-a facut unul dintre cele mai magulitoare complimente, intrebandu-ma cati ani studiasem in Japonia.


Pe aceeași temă

Ioana Cristina Pop

Ramona Eugenia Popescu,Cristina Galeș,Daniela Vlăduț,Ioana Corina Rotaru

Mihai Zaharia,Dargoș Dinculescu,Constantin Leonard Coțac,Ilie Duțu Pîrvu,Lucica Popescu,Ioana Dincă,Liviu Octavian Constantinescu,Marioara Cristina Rînjea

Valentina Barbateanu,Ioana Marilena Chiorean,Andreea Costin,Irina Loredana Gulie,Simina Popescu Marin,Cristina Catalina Turcu,Patricia Marilena Ionea