Istoria artei - E.H. Gombrich

Descriere

     In lumea intreaga, cititorii de toate varstele si de toate tipurile au vazut in prof. Gombrich un adevarat maestru care imbina cunoasterea si intelepciunea cu talentul unic de a-si exprima deschis dragostea profunda pentru operele de arta pe care le descrie. Istoria artei isi datoreaza popularitatea caracterului direct si simplu al scrierii, precum si priceperii autorului de a expune o naratiune clara. Scopul sau este acela de „a aduce o oarecare ordine, o anumita claritate in multimea de nume proprii, date si stiluri care complica putin lucrarile mai specializate". Datorita cunostintelor despre psihologia artelor vizuale, Gombrich ne face sa vedem istoria artei ca pe o „inlantuire neintrerupta de traditii inca vii, care leaga arta epocii noastre de aceea din vremea piramidelor." 
     Fragment din volum:       “Munca enorma la Capela Sixtina nu i-a epuizat deloc imaginatia lui Michelangelo si se pare ca a revenit la tehnica lui preferata cu o putere creatoare si mai mare. Statuia pare replica “Crearii lui Adam”. Daca acolo zugravise cum capatase viata un corp frumos, tanar si viguros, “Sclav murind” este reprezentat in momentul in care viata se va stinge, cand trupul se va intoarce la materia inerta. renuntarea la lupta a acestui corp, cu al sau gest de osteneala si de resemnare, are ceva profund emotionant. Cand o admiri la Luvru, e greu sa te gandesti la aceasta opera ca la o statuie din piatra, rece si fara viata. in imobilitatea ei, marmura pare ca freamata si probabil ca asta a dorit si artistul. Acesta este unul dintre secretele artei lui Michelangelo: personajele sale, contorsionate si chinuite de miscari violente, isi pastreaza intotdeauna profilul calm si sobru. Lucrul acesta se explica probabil prin faptul ca, de la primele lovituri de dalta, se straduia intotdeauna sa vada figura prinsa in blocul de marmura. Si el trebuia s-o elibereze din acel invelis care o tinea captiva. Astfel, statuile sale pastreaza ceva din forma simpla a blocului brut si reprezinta intotdeauna o unitate de structura clara, indiferent de miscarile care le anima.      Faima lui Michelangelo era deja mare inainte de sederea sa la Roma. Dar, dupa lucrarile executate pentru Iuliu al II-lea, devine uriasa, asa cum nu mai cunoscuse vreodata un artist. Dar aceasta glorie si-a avut reversul ei: nu i-a permis sa-si duca la bun sfarsit proiectul cel mai drag al tineretii sale, monumentul funerar al lui Iuliu al II-lea. Dupa moartea pontifului, succesorul lui a dorit sa-si asigure serviciile celui mai celebru artist din timpul sau si toti papii care au urmat au dorit sa-si lege amintirea de cea a lui Michelangelo. Dar, in timp ce printii seculari si cei ai Bisericii isi disputau serviciile maestrului ajuns la maturitate, acesta se inchidea tot mai mult in el si devenea tot mai exigent in ceea ce facea."