Halucinatii - Oliver Sacks

Descriere

Timp de sute si mii de ani, lumea parea sa fi ramas in aceeasi matca. „Nimic nou sub soare“ a fost cuvantul de ordine al celor care identificau ziua de maine cu cea de azi. Acum insa cunoasterea, tehnologia si societatea evolueaza intr-un ritm care ne someaza sa ne redefinim identitatea. Colectia „Pasi peste granite“ aduce in atentia cititorilor perspectivele care se deschid in fata omului si societatii intr-un moment de rascruce.
Simturile ne aduc permanent in atentie sunete, imagini, mirosuri, senzatii. Dar oare toate exista in realitatea exterioara? Pot fi confirmate de altii? De noi insine, dupa cateva clipe? Sau unele provin de fapt din adancurile creierului nostru? Halucinatiile nu sunt intotdeauna iluziile unor nebuni. Adesea, ele sunt generate de deficiente senzoriale, de unele substante (uneori ingerate tocmai in acest scop), de boli (chiar banale dureri de cap ori stari febrile), de vatamari corporale.
Ca tanar medic in California anilor 1960, Oliver Sacks s-a interesat personal si profesional de experientele psihede-lice. Acestea, impreuna cu primele sale migrene, l-au determinat sa cerceteze toata viata diversele fenomene halucinatorii. Cartea de fata porneste de la trairile autorului si ale pacientilor sai si ofera o adevarata antologie a halucinatiilor.

    Fragment din volum:       „Auzitul vocilor se intampla in orice cultura si este un lucru caruia i s-a acordat o mare importanta — zeii din mitologia greaca le vorbeau adesea muritorilor, la fel si zeii din marile traditii monoteiste. Vocile au o importanta deosebita din acest punct de vedere, probabil mai mult decat viziunile, pentru ca limbajul poate transmite un mesaj explicit sau o comanda, in vreme ce o imagine nu poate.     Pana in secolul al XVIII-lea vocile — la fel ca viziunile — erau puse pe seama unor forte supranaturale: zei sau demoni, ingeri sau djinni. Fara indoiala ca exista o oarecare suprapunere intre aceste voci si cele din psihoze sau isterie, dar in cea mai mare parte ele nu erau vazute ca ceva patologic; daca ramaneau neobservate si intime, erau pur si simplu acceptate ca parte a naturii umane, parte a felului in care stateau lucrurile pentru unii.     Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, o noua filozofie seculara a inceput sa castige teren printre filozofii si oamenii de stiinta ai Iluminismului, iar viziunile halucinatorii si vocile au ajuns sa fie vazute ca avand o baza fiziologica, datorata hiper-activitatii unor centri din creier.     Dar ideea romantica de „inspiratie" inca rezista — artistul, mai ales scriitorul, era vazut sau se vedea pe sine ca fiind scribul, copistul unei Voci si, uneori, trebuia sa astepte ani intregi (cum facut Rilke) ca Vocea sa-i vorbeasca.          *    Sa vorbesti de unul singur e ceva elementar pentru oameni, caci suntem o specie lingvistica; marele psiholog rus Lev Vigotski se gandea ca „discursul interior" era o premisa necesara a oricarei activitati voluntare. Eu vorbesc cu mine insumi, asa cum multi o fac, o mare parte a zilei — ma mustru („Prostule, unde ti-ai lasat ochelarii?"), ma incurajez („Poti s-o faci!"), ma plang („Ce cauta masina aia pe banda mea?") si, mai rar, ma laud (“E gata!"). Aceste voci nu sunt externalizate; nu le-as confunda niciodata cu vocea lui Dumnezeu sau a altcuiva.”