Initiere in rugaciune - Ramona Guardini

Descriere

Rugaciunea care tasneste dintr-un imbold interior pare a fi, in general, o exceptie. Cel ce ar vrea sa-si cladeasca viata religioasa numai pe acest imbold va ajunge, foarte probabil, sa nu se mai roage. Unul ca acesta s-ar asemana unui om care ar vrea sa se abandoneze cu totul intuitiei si inspiratiei si sa lase la o parte ordinea, disciplina si munca. O astfel de viata ar fi expusa hazardului. Ar fi o viata nestatornica, capricioasa si fantezista; tot ce se numeste seriozitate, responsabilitate, siguranta ar dispare. Aceeasi soarta ar avea-o si rugaciunea care s-ar lasa exclusiv in voia spontaneitatii interioare. Acela care este onest in relatiile sale cu Dumnezeu isi da seama in curand ca rugaciunea nu e numai o expresie spontana a interiorului, ci, inainte de orice, ea este o slujire, de care trebuie sa ne achitam cu fidelitate si supunere. Pentru a ne ruga, deci, trebuie sa vrem si sa invatam a ne ruga. - Romano Guardini

Fragment din carte:

"Un alt mod de a se sustrage acestei marturisiri consta in faptul ca omul vede foarte bine ca a pacatuit — o vede chiar limpede — si o simte arzator, dar se afla incapabil de a suporta acest adevar. Mandria nu-l lasa sa se marturiseasca pacatos, dar, cum el nu poate schimba nimic, declara: "locul meu nu e inaintea lui Dumnezeu'', si pleaca. Aci e necesara smerenia. Nu-i de ajuns sa se recunoasca pacatos, ci trebuie sa consimta la aceasta. Si nu numai din incapatanarea iubirii de sine, ci cu sinceritate si cu o inima disponibila. Dar aci inca nu e vorba de a se intoarce si napusti contra sa insusi; e destul sa fie onest si sa accepte raspunderea. Omul trebuie sa se puna in fata faptului ca e pacatos si sa-si suporte rusinea; din acest punct va pleca reinnoirea sa.
Un al treilea mod de evaziune e descurajarea. Cand omul constata ca recade mereu si ca raul isi are radacinile in strafundul fiintei sale, cand simte ca totul este, in aparenta, numai dezordine fara iesire, el se expune primejdiei de a se abandona siesi, mai ales daca nu are o vointa tare si daca, prin temperament, e lipsit de spiritul statorniciei. A ramane statornic in astfel de conditii e unul din lucrurile cele mai anevoioase, deoarece bunul simt replica tuturor hotararilor: "Totusi, tu nu vei reusi niciodata. Stii bine ca iarasi o sa cazi!".
Aici, mai mult ca oriunde, principiul in virtutea caruia omul de credinta trebuie "sa spere contra oricarei sperante" isi capata intreaga-i semnificatie, caci acest om are de a face cu Dumnezeu "Care invie mortii si cheama la fiinta cele ce sunt in nefiinta" (Rm 4, 17). In astfel de momente omul trebuie sa refuze orice discutie. Trebuie sa apeleze la un absolut care e in acelasi timp mai presus de sine si in sine, si sa-si zica: "vreau si ma voi stradui, pentru ca Dumnezeu o vrea si pentru ca El e atotputemic"; si sa respinga orice obiectie. "