Audierea martorilor in procesul penal - Dan Botez

Descriere

“Lucrarea „Audierea martorilor in procesul penal” este structurata, si in aceasta a II-a editie, intr-o conceptie unitara si intr-o succesiune logica in zece capitole (un capitol in plus fata de prima editie) divizate pe sectiuni, reusind astfel sa surprinda in intregime segmentele problematicii pe care o ridica in cadrul procesului penal activitatea de audiere a martorilor. Fata de procesul civil, unde martorul este audiat numai in fata instantei de catre un judecator, in procesul penal acelai martor, in foarte multe situatii, este audiat atat de procuror (in faza de urmarire penala), cat si de un judecator (in faza judecatii).
Alegerea tematicii are legaturi cu cariera de peste 25 de ani desfasurata de autor, in calitate de procuror. Autorul a imbinat insa activitatea practica si cu unele activitati teoretice de cadru didactic asociat la Facultatea de stiinte si inginerie Alexandria, apartinand de Universitatea „Valahia” din Tirgovite.

Atat in plan teoretic, cat si in planul activitatii organelor judiciare, tematica lucrarii prezinta evidente elemente de noutate.

Analiza activitatii de audiere a martorilor in procesul penal este abordata de autor, in primul rand, din perspectiva tacticii criminalistice, adica a anchetei penale, avand din punct de vedere stiintific si multiple valente interdisciplinare – de psihologie judiciara, drept penal, drept procesual penal, criminologie. In anumite privinte, studiul are si un caracter practic aplicativ, adresandu-se atat teoreticienilor, cat si practicienilor.”

Fragment din cartea "Audierea martorilor in procesul penal" de Dan Botez:

"1.4. DISPOZIIII GENERALE PRIVIND PROBELE. CLASIFICAREA PROBELOR In art. 103 alin. (1) C. pr. pen. se evidentiaza ca probele nu au o valoare stabilita dinainte, aprecierea fiecarei probe efectuandu-se de catre organul de urmarire penala sau de instanta de judecata potrivit convingerii acestora formata in urma evaluarii tuturor probelor administrate si ghidandu-se dupa constiinta lor, dar intima convingere a organului judiciar nu este o proba, iar pentru a fi relevanta si suficienta pe plan juridic, aceasta convingere trebuie sa fie efectul unor probe. Intima convingere nu constituie o intuitie pur subiectiva, ci un sentiment de certitudine ferma despre existenta sau inexistenta unei fapte, convingerea intemeindu-se pe rationament, argumentele logice sustinand-o si demonstrand-o. Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care probele administrate, ca elemente obiective, se refiecta complet si exact in constiinta organelor judiciare si le produc un sentiment de certitudine in legatura cu fapta dovedital. Cu toate acestea, intima convingere, chiar daca nu constituie o proba, ci rezultatul acesteia, ramane un sistem din care subiectivismul nu poate fi exclus. Teoria intimei convingeri constituie un sistem in care convingerea trebuie sa se inscrie in cadrul logic al rezonabilului, dar nu atat de riguros ca cel pretins de savanti pentru certitudinea unui fapt sau fenomen.
Printre dispozitiile generale exista norme care consfintesc principiul loialitatii administrarii probelor (art. 101 C. pr. pen.). Atragem atentia asupra modului in care se face clasificarea probelor dupa diverse criterii, in literatura de specialitate neexistand un punct de vedere unitar in acest sens: dupa cum vin sau nu in sprijinul invinuirii, dupa obiect, dupa sursa din care provin, dupa raportul lor cu obiectul probatiunii."