Zgomotul si furia - William Faulkner

Descriere

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

In Zgomotul si furia, William Faulkner infatiseaza drama familiei Compson si da viata unora dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason si Dilsey, servitoarea de culoare, cel mai moral si uman personaj al acestui roman. Povestea plina de taine a lui Faulkner, care se limpezeste si capata sens abia in ultimele pagini, nu evoca doar istoria unei familii tulburate, candva parte a aristocratiei, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul American, captiv inca intr-un trecut de care nu se poate desprinde. Romanul este considerat o capodopera, dincolo de rolul semnificativ pe care l-a jucat in cariera lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel si unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii. Modern Libray a clasat Zgomotul si furia pe locul sase in Topul 100 al celor mai bune carti scrise in limba engleza in secolul XX.

Fragment din roman:   „8 aprilie 1928  LUMINA ZORILOR se ridica posomorata si rece, un zid miscator de luminiscenta cenusie dinspre nord-est, si care in loc sa se dizolve in umezeala parea sa se dezintegreze in particule minuscule si veninoase, ca praful, si atunci cand Dilsey deschise usa colibei si iesi, napadira impungand-o ca niste ace, patrunzandu-i dintr-o parte in carne, precipitandu-se nu atat umezeala cat substanta de calitatea uleiului subtiat, nu pe de-a intregul congelat. Avea pe cap o palarie neagra de pai tare, asezata pe deasupra turbanului, si o capa de catifea cafenie bordata cu o blana anonima, mancata, pe deasupra unei rochii de matase purpurie, si se opri in prag, cu fata flescaita, brazdata de milioane de riduri, inaltata acum spre vremea de-afara, si cu o mana descarnata, plata si flasca asemenea pantecelui unui peste, si apoi isi dadu la o parte o clipa capa si-si examina corsajul rochiei. Rochia ii cadea moale de pe umeri peste sanii lasati, pe urma i se intindea peste pantece si cadea iarasi, balonandu-se nitel peste vestmintele de dedesubt pe care avea sa si le scoata strat dupa strat pe masura ce primavara si zilele calde aveau sa se implineasca in culori regale, muribunde. Odinioara fusese o femeie voinica, insa acum scheletul i se inalta drapat lalau in pielea flescaita care se intindea iarasi peste un pantece aproape hidropic, ca si cum muschii si tesuturile fusesera odata curaj sau tarie, dar zilele sau anii le mistuisera pana cand ramasese doar scheletul neimblanzit inaltandu-se ca o ruina sau ca piatra de hotar deasupra maruntaielor somnolente, dainuitoare, si, inca si mai sus, fata prabusita care mai lasa impresia ca oasele insesi au iesit pe dinafara pielii, ridicata in ziua vantoasa cu o expresie si resemnata si dezamagita ca a unui copil uluit, pana cand se intoarse si intra iarasi in casa inchizand usa.”