Tren printre zodii - Florea Burtan

Descriere

    Florea Burtan s-a nascut in comuna Crangu, judetul Teleorman. Redactor-sef al ziarului Teleormanul si al revistei de cultura Caligraf din Alexandria. A debutat in revista Contemporanul. Prima carte, Flaut pe rani, ii apare in anul 1979, la Editura Cartea Romaneasca. A publicat numeroase volume de versuri, proza scurta si un roman. Colaboreaza frecvent la Romania literara, Luceafarul de dimineata, Arges, Ex Ponto, Pro Saeculum s.a. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Bucuresti-Poezie.

    “Un versificator impecabil si un etern indragostit care isi exprima cu sonoritati puternice, dar tasnite din flaute fine, iubirea pentru o femeie impovarata de propria-i frumusete: De-atata frumusete, abia de mai respiri,/ Cand te zidesc, iubito, in flaute subtiri!... Acesta este Florea Burtan, cel care calatoreste cu trenul de noapte spre timpul de odinioara al dragostei mirifice. Insusi sangele canta in vinele cuplului de nedespartit, asemeni cu Paolo si Francesca. Muzica, sangele, nuantele crepusculare si izolarea in noapte si taina, in care iubita de indicibila splendoare se dezbraca soptit, creaza o atmosfera incarcata de magia asteptarii, mai delicioasa decat implinirea propriu-zisa a ritualului erotic. O poezie inspirata dar si mestesugita, care atrage cititorul.” - Horia Garbea
    “Poetul Florea Burtan se incapataneaza sa ramana un romantic, un romantic care cunoaste rigorile clasicului si care a experimentat structurile liricii moderne... Poezia lui capata astfel inflexiuni de meditatie asupra rostului lumii si al omului care repun intr-o lumina reflexiva intregul imaginar poetic. Reflexie a unei atitudini in fata existentei, elegiacul se converteste in filozofie a vietii si transpune creatia intr-o metafizica proprie in care poezia capata individualitate si stralucire.” - Ana Dobre

    Fragment din volumul de poezii "Tren printre zodii" de Florea Burtan:

    ”Trenul fara roti, fara sine

  Ne intalniseram intamplator, intr-o gara.
  Ea venea de departe, eu, spre departe plecam,
  Cu un vechi geamantan, si fumam o tigara,
  Frunzele cadeau, amagite, de pe ultimul ram.

  Era tot frumoasa, primejdios de frumoasa.
  Frumusetea ei, ca un lujer de dor respira.
  Mi-a facut semn s-o urmez catre casa,
  Casa din vis, ce fusese, candva, si a mea.

  Am privit-o in ochi, credeam ca glumeste,
  Credeam ca nu are altceva sa imi spuna.
  Vorbele ei ma prindeau, ca-ntr-un cleste,
  Si, clipe nesfarsite, am tinut-o de mana.

  Haide, mi-a zis, trenul tau nu mai vine,
  Rataceste, obosit, prin al lumii tunel,
  Umbla ca un duh, fara roti, fara sine,
  Nimeni, absolut nimeni, nu calatoreste cu el!...

  Ne intalniseram intamplator, intr-o gara
  Si gara aceea avea toate obloanele trase.
  Ea, venea dinspre ziua, eu, mergeam catre seara,
  Nestiind din ce lunga singuratate plecase.”