Corespondenta 1956-2000 - Mircea Zaciu, Octavian Schiau

Descriere

Asa cum se stie, pana in prezent au aparut patru volume continand scrisori expediate de Mircea Zaciu: Intoarcerea invinsului. Intalniri cu Mircea Zaciu (2001, cu o bogata sectiune epistolara); Mircea Zaciu; Ion Brad, Dialog epistolar (2003); Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Amiaza cea mare. Corespondenta (2008); O insula de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenta Mircea Zaciu-Marian Papahagi (2012). Spre deosebire de aceste patru volume, cartea de fata este importanta nu numai prin numarul scrisorilor publicate, ci si prin arcul de timp pe care il cuprinde (aproape cinci decenii).

Prima secventa epistolara acopera anii 1956-1957, prin urmare sunt din perioada tineretii lui Mircea Zaciu, din anii afirmarii sale profesionale si culturale. „In aceste lungi si detaliate epistole – scria Marta Petreu –, intalnim ce n-am avut cum vedea: un Zaciu tanar, curtat de diverse doamne si avand diverse aventuri, un Zaciu indragostit, caruia ii place sa danseze si care-si doreste o minune a tehnicii: un magnetofon! De fapt, este un Mircea Zaciu tanar pe muchie cu maturizarea, care se gandeste sa se insoare, sa aiba copii si, totodata, isi simte destul de clar vocatia formatoare” (Apostrof, nr. 12, 2013).

In secventa a doua (1960-1984), rolurile se inverseaza: Mircea Zaciu este, pentru o perioada, cel plecat, iar Octavian schiau cel ramas acasa. Al treilea capitol al corespondentei se consuma intre anii 1990 si 2000. Pentru aceasta perioada, ni s-au pastrat si scrisorile trimise de Octavian schiau lui Mircea Zaciu, fiind vorba acum de un real dialog epistolar.

Cartea releva o prietenie exemplara, poate una dintre cele mai frumoase din cultura noastra, care ne duce cu gandul la prietenia dintre Creanga si Eminescu, in ciuda diferentelor de personalitate dintre cei doi: pe de o parte, vedem un Octavian schiau bland, impaciuitor, iertator, iar, pe de alta, un Mircea Zaciu vulcanic, zeflemitor („firea mea impulsiva”), foarte ranit in orgoliul propriu de atitudinea unor fosti colegi si prieteni. Fata de contemporanii sai, Mircea Zaciu a adoptat, se stie, o atitudine ironica, incisiva, vizibila atat in cele patru volume de scrisori amintite mai sus, cat si in cele patru tomuri ale Jurnalului sau. Prin urmare, unele aprecieri la adresa prietenilor si colegilor nu trebuie sa ne surprinda. Intalnim uneori ironia fina si umorul savuros.

Intelegem si cum a fost posibila o prietenie atat de durabila intre doua personalitati diferite. „Adevarul e – ii scrie Octavian schiau, la 2 februarie 1992 – ca m-ai obisnuit, inca din perioada mea berlineza, cu scrisorile tale dense, cu comentariul tau fin, ironic, uneori nostalgic, altadata aprins si neiertator cu tot ce este rau si josnic, dar totusi plin de caldura, linistitor pentru un sensibil si niciodata impacat cu gandul ca se gaseste atat de departe de ai lui si de tara, ca mine”, in timp ce Mircea Zaciu apreciaza alte calitati la prietenul sau: „Cum era sa ma fi suparat pe tine, care ai fost si ai ramas cel mai credincios prieten si adevarat frate in imprejurari grele pentru mine?” (5 februarie 1992). Iar la 8 februarie 1995, Zaciu ii scrie: „Esti, de fapt, singurul prieten adevarat, care ne-a intins o mana, ceilalti, amici, colegi, rude n-au facut decat sa ridice din umeri ori sa ne compatimeasca (dar si invidieze), la urma urmelor. Nu stiu cum as putea sa-ti rasplatesc vreodata binele ce-mi faci, crede insa ca pana la moarte iti voi purta cea mai vie recunostinta, impreuna cu afectiunea mea de totdeauna!”

Lumea literara si politica, cea a Facultatii de Filologie (de Litere), a Universitatii clujene in general, cu sute de personaje si personalitati pomenite, sporesc interesul pentru aceasta carte, iar autocenzura (amandoi erau convinsi ca scrisorile lor sunt interceptate si citite de Securitate) le impune un anumit stil.

Avand aproape 500 de pagini, cu un sumar ingenios conceput (intins pe 12 pagini!), in sensul ca din fiecare scrisoare s-a excerptat un citat semnificativ, in locul numerotarii simple a scrisorilor, cu 1.206 note de subsol, cu o atentie sporita acordata transcrierii fidele a textelor (sunt publicate cinci scrisori si facsimilate, fata in fata cu varianta tiparita, pentru a se putea vedea acuratetea transcrierii), cartea ofera un model privind modul in care trebuie publicat un document literar. O galerie de 32 de fotografii alb-negru si color, tiparite pe hartie cretata, cu aspecte din viata si activitatea celor doi epistolieri, adauga o valoare in plus volumului. Hartia de calitate, corpul de litera ales (un adevarat rasfat la lectura!), tehnoredactarea ingenioasa (redactor si tehnoredactor: Cristina Brait), coperta facuta de unul dintre cei mai mari graficieni contemporani (Konczey Elemer) vor asigura cartii succesul pe care il merita.