O calatorie spre centrul Pamantului - Jules Verne

Descriere

     Descopera aventurile profesorului Otto Lidenbrock insotit de nepotul sau Axel si de Hans, calauza islandeza, intr-o calatorie periculoasa si fascinanta spre centrul Pamantului. Textul este repovestit si adaptat de Alain Hobe, fiind completat cu ilustratii color de Fabien Montes.     Colectia Clasici Litera Junior propune abordarea marii literaturi prin repovestiri pe intelesul copiilor. Cele mai iubite romane pentru copii si adolescenti, repovestite intr-o maniera fidela originalului si ilustrate sugestiv, vor trezi interesul pentru literatura inca de la varsta primelor lecturi.
     Fragment din roman:       „In acel moment, rasuna un zgomot puternic, asemenea unui bubuit de tunet, care reverbera in intuneric, ca sa se piarda in cele din urma in adancurile nesfarsite ale Pamantului. De unde venea oare? Se va repeta? Am ascultat. Nu, nu se intampla nimic. Tunetul nu se repeta. Noaptea avea sa ramana aceeasi si curand am simtit cum tacerea ma acopera din nou. M-am lasat sa alunec de-a lungul peretelui de piatra... Dar un alt zgomot ajunse la mine in scurt timp, mai slab. Am ridicat capul si mi-am lipit urechea de stanca. Am avut impresia ca aud cuvinte nedeslusite, indepartate, pe care le-am luat drept o halucinatie. Dar am ascultat mai atent si m-am convins ca nu visez. Cineva vorbea, era sigur. si chiar auzeam niste glasuri! Glasuri! Am reusit sa ma ridic si am putut, cautand bine, sa gasesc bucata din zid pe unde auzeam cel mai clar. Cu urechea lipita de perete, cuvintele ajunsera la mine mai limpede, ca si cum ar fi fost rostite din spatele unei usi. Am recunoscut glasul lui Hans.     - Ajutor! am urlat cu fata la piatra. Ajutor!     Nu ma indoiam ca, daca eu ii puteam auzi, si ei ma auzeau la randul lor. Asa ca am asteptat mai multe minute... in zadar: nu am primit niciun raspuns. Mi-am apropiat urechea de stanca. Totusi, glasurile erau acolo. Apoi din nou bubuitul de tunet se rostogoli prin intuneric.     Atunci am inteles ca zgomotele nu ajungeau la mine strapungand grosimea pietrei, ci pentru ca urcau prin galerie urmand peretele stancos. Ce fenomen ciudat! Sunetul care venea prin tunel era pur si simplu redat mai clar la nivelul peretelui. Ca sa ma fac auzit, era suficient sa vorbesc foarte aproape de zid si sa las sunetul glasului meu sa alunece pe suprafata lui, asa cum ar tasni un firisor de apa care aluneca printr-un jgheab.”