Whisper In Bucharest - Kiki Skagen Munshi

Descriere

Romanul unei drame romanesti care incepe in 1939 in Bucovina si se incheie in 1985 la Bucuresti - semnat de o americanca. Romani, vi se da o surpriza! Suntem, de regula, nemultumiti de imaginea pe care si-o fac strainii despre noi. Si o mai si transmit! Daca ne inregistreaza cantecele sau ne fotografiaza, pe noi si peisajele noastre, inca mai merge. Dar cand ne povestesc ei vietile noastre, obiectam: ca habar n-au de istoria Romaniei, ca s-au informat din birou, ca n-au fost la piata si la teatru, ca au avut de-a face numai cu oficiali, ca nu inteleg ce inseamna sa traiesti la tara, ca nu ne vorbesc limba, ca nu percep apasarea politiei noastre politice etc. Cu Kiki Skagen Munshi si cu romanul ei ``Soapte in Bucuresti`` - pe care il editam acum si in versiunea originala, ``Whisper in Bucharest`` -, criticii vor avea ceva de furca. Pentru ca doamna Munshi, oficial american care a petrecut vreo sapte ani in post la Bucuresti in anii ’80 si la inceputul anilor 2000, rezista binisor la obiectiile noastre. De istoria Romaniei are habar, caci a facut o cercetare si si-a dat si un doctorat in ea acum cativa ani; s-a informat mai mult pe teren decat in birou, prin tara si printre oameni; s-a dus mult la piata si la teatru - si se mai duce si azi, caci vine des in Romania, unde si-a pastrat si imbogatit mereu relatiile; nu oficialii sunt pasiunea ei, ci, cu tot respectul cuvenit, neoficialii, cei care fac sarea pamantului si piperul oricarei natiuni; nu numai ca s-a nascut la tara, unde a si crescut, in California de Sud, dar tot la tara traieste si azi, avand nu doar notiuni, ci si preocupari taranesti despre care multi oraseni romani nici n-au auzit; vorbeste si citeste romaneste de trei decenii; scrie in aceasta carte a ei in lung si in lat despre Securitate, in al carei univers e perfect introdusa etc. Greul, deci, abia acum incepe, ar zice un glumet. O fosta directoare a Bibliotecii Americane si fost consilier al Ambasadei SUA la Bucuresti pret de cativa ani a scris o poveste care e pura fictiune, asezata insa pe o documentare adevarata. Cu mult talent de la bunul Dumnezeu si cu buna-credinta fata de autentica ei experienta in Romania, a scris un text care te tine cu sufletul la gura ca un roman de aventuri, dandu-ti ici-colo ameteli cu locuri, secvente, situatii, zvonuri si figuri atat de familiare, ca te intrebi daca totul e chiar asa sau ai visat putin. Capatam si bonusuri neasteptate in aceste vreo 350 de pagini «galopante» - in care, de altfel, caii nu sunt personaje secundare, in ciuda aparentelor. Aflam cum jongleaza un diplomat american cu limitele pozitiei sale ca sa treaca deopotriva de zidul impus de autoritatile R.S.R. si de cel in spatele caruia se ascunde, in 1983, un Bucuresti «inchis, mut, gol». Ni se deschide si usa catre o diplomatie a S.U.A. in care acelasi Bucuresti era atunci un loc greu, nu mult mai calduros decat a fost si pentru romani cumplita iarna 1984-1985. Mai mult, aproape ca putem face lista acelor «universalii» pe care un american luminat si sensibil le crede valabile si azi. Performanta lui Kiki Skagen Munshi e incontestabila si, furati de placerea lecturii, ajungem sa ne abandonam uneori fascinatiei deopotriva pentru bogatia romaneasca si nenorocirea, de-acum invechita, de a fi mereu prea «interesanti» pentru toate marile puteri. Si, ca intr-un joc de copii pe calculator, trecem la nivelul doi sau patru sau sapte al interogatiilor noastre fara sfarsit: oare chiar crede ce spune? Dar de ce ar interpreta asta asa, si nu altfel? O fi avand un interes? Care anume? Etc. (Eu una as fi si mai curioasa sa stiu cum ar arata un volum doi al acestei fictiuni remarcabile, daca ar fi ca ea sa continue in Romania de azi, dupa pletora de griuri inutile ale tranzitiei, la un orizont si mai obscur decat cel al lui 1989). Dar, deocamdata, merita sa ne bucuram din plin de surpriza prezenta! Adina Keneres   DESPRE AUTOARE: Kiki Skagen Munshi provine dintr-o familie stabilita in California de trei generatii si a crescut in sudul acestui stat american si la Tokyo. Si-a luat licenta in Stiinte politice, istorie si economie cum laude la Colegiul Swarthmore din Pennsylvania. Dupa un an petrecut in India gratie unei burse Fulbright, si-a luat masterul in Studii asiatice, cu o lucrare despre istoria si politica Indiei, la Berkeley, University of California, in baza unei burse a Ministerului Apararii ce incuraja cunoasterea limbilor straine. Doctoratul in istorie si l-a dat la Bucuresti in 2006, pe teme de istorie romaneasca. A lucrat in California si in India, printre altele pregatind, vreme de cinci ani, materialele scrise necesare cursurilor realizate prin TV pentru filiala University of California din San Diego. In 1980 a intrat in U.S. Foreign Service. A detinut diverse functii - legate de Serviciul de Informatii al S.U.A. si Departamentul de Stat - in ambasadele S.U.A. din Nigeria, Romania, Grecia, Sierra Leone, Tanzania si India. La Bucuresti, a fost directoarea Bibliotecii Americane in 1983-1987 si consilier pentru Afaceri Publice in 2000-2002. S-a retras din U.S. Foreign Service la sfarsitul anului 2002, dar a revenit in 2006-2007 pentru a conduce o echipa in programul de Reconstructie a Provinciilor din Irak. S-a stabilit in zona muntoasa a districtului San Diego din California, unde se consacra scrisului si vechii sale pasiuni pentru calarie - pe cai veniti din Romania. Calatoreste des in Romania si in India. A publicat cateva carti de tip documentar, precum si o povestire pentru copii despre India.
FRAGMENT: “August 1983. It’s now two weeks since my arrival in Romania and I keep wondering about this city, Bucharest. Closed, silent, a blank wall for me. Empty. That’s how it feels—closed, silent, empty. The long boulevards are lined with large buildings, at street level the shops have displays but their windows still seem empty. Above the shops are windows and balconies of apartments set in flat blind walls. The balconies are mostly closed in with glass or plastic or whatever. Sometimes you can see plants. On Bulevardul Republicii where I walk to work at least the buildings are older and some of the balconies have wrought iron, the windows have wonderful carved pediments and there are trees, but on Calea Mosilor there’s only a dingy cement facade rising on both sides and stretching forever, a long wide urban canyon of nothing. There are people but the city still seems uninhabited. Shadows walk and don’t speak or, if they speak, almost whisper to one another. Cars don’t honk and there aren’t many of them. The trams clank and a rooster crows somewhere in the morning. The staff tells me that everyone has left since it is August but tomorrow is September first and it’s still silent.”