Predestinaţi

Descriere

Predestinati - Volumul I din seria Predestinati Helen Hamilton a incercat mereu sa ascunda cat este de diferita, un lucru nu prea usor pe o insula atat de mica precum Nantucket si care devine tot mai greu pe masura ce este chinuita din ce in ce mai mult de halucinatii si cosmaruri. Dar adevarata mostenire a lui Helen va iesi la iveala abia cand il intalneste pe Lucas Delos la scoala. Dar chiar si atunci cand Lucas o ajuta sa-si trezeasca la viata uimitoarele puteri adormite, ei nu pot fi impreuna daca nu se elibereaza de destinul tragic tesut pentru ei de cele trei moire. Din seria Predestinati fac parte urmatoarele volume: • Volumul 1: Predestinati • Volumul 2: Regatul umbrelor • Volumul 3: Profetia Fragment din romanul "Predestinati" de Josephine Angelini:   "Pe masura ce durerea devenea ceva mai usor de suportat, Helen reusi sa observe mai multe lucruri legate de corpul ei. Din cate putea vedea, totul parea normal la exterior, dar oasele pareau moi ca un biscuit intr-o cana cu lapte. Oasele de-abia daca ii puteau sustine muschii si caldura maduvei o fumica pe dinauntru. Senzatia era similara cu cea pe care o avusese cand invata sa mearga pe scuter si cazuse din greseala. O parte din ea stia ca isi rupsese mana in acel moment, dar era ca noua pana sa-si faca radiografia. Mancarimea era semn ca se vindeca. Cumva, cazuse din cer si supravietuise. Zau ca era un monstru. O ciudatenie. Poate chiar o vrajitoare. Incepu sa planga. - Nu-ti fie teama, reusi Lucas sa rosteasca dintr-o suflare. Durerea va trece. - Ar trebui sa fiu moarta, se tangui incet, avand mandibula lichefiata. Ce nu-i in regula cu mine? - Nu. Nu-i nimic in neregula. Esti ca noi, spuse el cu o voce ceva mai putemica. Se vindeca la fel de repede ca si ea. - Si anume? - Ne numim Scioni. - Descendenti? murmura Helen amintindu-si definitia de la una dintre temele enervante ale lui Hergie la Cuvantul Zilei. Descendentii cui?  Lucas ii raspunse. Helen il auzi, dar nu chiar. Cuvantul „semizeu" era atat de departe de asteptarile ei, incat trebui sa se gandeasca la asta pentru o clipa. Se pregatise sa auda ceva groaznic, poate chiar malefic, motivul pentru care era asa cum era. Mitologia greaca nu-i trecuse niciodata prin minte. - Hm? raspunse ea ametita, atat de confuza, incat se opri din plans. Imaginea se zgaltaia, asa ca Helen isi dadu seama ca Lucas radea. - Au. Nu ma face... sa rad, zise el desi pieptul inca ii tresalta. Era amuzant sa i se zgaltaie capul asa si incepu si ea sa rada, ii parea rau, dar nu se putea opri. Era ca si cand durerea era asa de greu de suportat incat trebuia sa mai uite de ea prin ras. - Doare foarte tare, spuse el incepand sa se controleze. - Daca te opresti, ma opresc si eu, zise ea contenind a rade. Intre chicoteli, rezistau durerii si asteptau ca trupurile lor sa se refaca. In ciuda durerii, vremea trecea repede. Cu o ureche, Helen auzea ritmul inimii lui Lucas, iar cu cealalta - pescarusii. Mai era putin si rasarea soarele, si, pentru prima data de cateva saptamani bune, Helen se simti in siguranta. - De ce nu te mai urasc? intreba ea cand simti ca oasele ii erau dostul de solide cat sa-i permita a vorbi cum trebuie. - Si eu ma intrebam asta. Cred ca Furiile au disparut. Lucas ofta adanc, de parca i s-ar fi luat o piatra imensa de pe inima, desi Helen stia ca, probabil, capul ei era la fel de greu cat o minge de bowling. - La un moment dat, cand eram in aer, mi-a fost frica. Mi-era foarte greu sa ma abtin de la a ma lupta cu tine. - Noi? A, poti zbura! rosti Helen si in aceeasi clipa pricepu. Isi aminti cum Lucas obisnuia sa apara si sa dispara brusc, si cum auzea bufniturile decolarilor si aterizarilor lui. Nu-l vazuse niciodata zburand pentru ca nu se gandise niciodata sa priveasca in sus. - Cum ai ajuns sub mine? intreba ea incercand sa isi schimbe un pic pozitia corpului. - Te-am prins. Te-am vazut lesinand si am incercat sa-ti incetinesc caderea cat de bine am putut, dar eram deja aproape de impact cand am reusit sa imi pun bratul in jurul tau, zise el miscandu-se un pic si facand o grimasa de durere. Nu-mi vine sa cred ca inca suntem in viata. - Nici mie. Credeam ca vii sa ma omori in seara asta, dar m-ai prins, se minuna ea inca ametita. Mi-ai salvat viata.”