Jurnalul de la Guantanamo

Descriere

     Colectia Corint Istorie aduce in atentie un volum care aduce in lumina reflectoarelor experienta coplesitoare a detinutilor de la inchisoarea americana din Golful Guantanamo, Cuba.     „Desi este scris in engleza familiara invatata printre detinuti, iar paginile ii sunt slutite de miile de «interventii» negre ca smoala ale agentilor secreti americani care joaca un rol atat de important in paginile sale, volumul este o epopee a durerii de nesuportat uneori, a angoasei, dar si o capodopera de umor negru, amar, pe care Dostoievski cel din Amintiri din Casa mortilor l-ar fi recunoscut si acceptat.” Mark Danner, The New York Times     „Inainte de a fi desecretizat, manuscrisul cartii lui Slahi a suferit peste 2.500 de interventii, stersaturi realizate, in mod evident, pentru a se proteja informatii secrete, dar al caror rezultat a fost ca cititorilor le-a fost ascunsa dimensiunea reala a calvarului autorului. Cartea a fost publicata cu paragrafe cenzurate. Editorii jurnalului [...] spera sa publice totusi o editie ulterioara, necenzurata, atunci cand Slahi va fi eliberat.” Ian Cobain, Spencer Akerman, The Guardian       Fragment din jurnal:       „Pe la miezul noptii, m-am trezit auzind oameni care se miscau de colo-colo, deschizand si inchizand usi cu zgomot. Cand gardianul a deschis usa camerei mele, am intrezarit chipul unui prieten mauritan care ma insotise cu mult timp in urma, cand vizitasem Afganistanul, in 1992, in timpul luptei impotriva comunismului. Parea trist si macinat, si m-am gandit ca fusese supus unor torturi dureroase. Aproape ca-mi pierdusem mintile, stiind cu certitudine ca voi suferi cel putin la fel de mult, tinand seama de relatia lui stransa cu presedintele mauritan si de puterea familiei sale - atribute de care eu nu dispuneam. Probabil ca vorbise despre mine si de aceea il adusesera aici.     - Scoala-te! mi-au spus gardienii. Pune-ti turbanul.     Mi-am pus turbanul murdar, mi-am adunat ultimele puteri si i-am urmat spre camera de interogatoriu, ca o oaie dusa spre destinatia finala: abatorul.     Cand am trecut pe langa cel pe care-l vazusem mai devreme, mi-am dat seama ca nu era decat un gardian tamp, care nu izbutise sa-si pastreze uniforma asa cum ar fi trebuit. Picotea; probabil ca tocmai il trezisera si nu avusese timp nici macar sa se spele pe ochi. Nu era prietenul meu; nelinistea, teroarea si frica imi dominau mintea. Ai mila, Doamne! M-am simtit cumva usurat. Comisesem vreun delict? Nu. Prietenul meu comisese vreun delict? Nu. Planuiseram noi comiterea unui delict? Nu. Tot ce facuseram impreuna fusese sa mergem in Afganistan, in februarie 1992, pentru a-i ajuta pe cei de acolo sa lupte impotriva comunismului. Iar in privinta mea, asta nu reprezenta un delict, cel putin nu in Mauritania.     Atunci de ce eram speriat? Pentru ca delictul este ceva relativ; ceva ce guvernele definesc si redefinesc dupa cum au chef. Majoritatea oamenilor nu stiu, realmente, pe unde trece linia care separa incalcarea legii de neincalcarea ei.„