Douasprezece povestiri calatoare

Descriere

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca la inceperea unui roman. Caci in primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structura, ton, ritm, lungime si uneori chiar si caracterul vreunui personaj. Restul este placerea de a scrie, cea mai intima si solitara care se poate imagina, si daca nu-ti petreci restul vietii corectindu-ti cartea e fiindca aceeasi rigoare de fier de care e nevoie ca s-o incepi se impune si ca s-o termini. Povestirea, in schimb, nu are nici inceput, nici sfarsit: se leaga sau nu se leaga. - Gabriel Garcia Marquez Fragment din cartea "Douasprezece povestiri calatoare" de Gabriel Garcia Marquez: "Dupa douazeci si doi de ani l-am revazut pe Margarito Duarte. Se ivi pe neasteptate pe una dintre stradutele tainice dinspre Trastevere si mi-a fost greu sa-l recunosc la prima vedere din pricina spaniolei greoaie si a bunei sale dispozitii de roman vechi. Avea parul alb si rar si nu mai pastra nimic din purtarea lugubra si hainele cernite de avocat din Anzi, cu care venise la Roma prima oara, dar, in timp ce stateam de vorba, l-am recuperat incet-incet din tradarile anilor si l-am vazut iar asa cum era: tainic, imprevizibil si cu o tenacitate de cioplitor in piatra. Inainte de a doua ceasca de cafea, la una dintre cafenelele noastre de pe vremuri, m-am incumetat pun o intrebare ce ma rodea pe dinauntru: — Ce s-a intamplat cu sfanta? Sfanta-i aici, imi raspunse. Sta si asteapta. Numai tenorul Rafael Ribero Silva si cu mine puteam intelege ingrozitoarea incarcatura omeneasca a raspunsului sau. Ii cunosteam atat de bine drama, ca ani de zile m-am gandit ca Margarito Duarte era personajul in cautarea autorului pe care noi, romancierii, l-am asteptat o viata, si daca nu m-am lasat gasit niciodata a fost din pricina ca deznodamantul povestii lui mi se parea de neinchipuit. Venise la Roma in primavara aceea stralucitoare cand Pius al XII-lea patimea de o criza de sughit pe care nici stiinta medicilor, nici iscusinta vracilor nu izbutisera s-o potoleasca. Pleca pentru prima data din satul sau de pe coasta muntelui Tolima, din Anzii columbieni, si asta i se ghicea pana si in felul de a dormi. Se infiinta intr-o dimineata la consulatul nostru cu valiza de lemn de pin lustruit, care, prin forma si marime, parea o cutie de violoncel, si-i expuse consulului motivul surprinzator al calatoriei lui. Consulul ii telefona, atunci tenorului Rafael Ribero Silva, compatriotul sau, ca sa-i faca rost de o camera la pensiunea unde locuiam amandoi. Asa l-am cunoscut. Margarito Duarte nu trecuse de scoala primara, dar vocatia lui pentru artele frumoase ii inlesnise o pregatire ampla, fiindca citise cu pasiune orice material tiparit care ii cazuse in mana. La optsprezece ani, fiind copist comunal, se casatori cu o fata frumoasa, care muri in scurt tirnp, la nasterea primei fetite. Aceasta, inca si mai frumoasa decat mama, muri de friguri la sapte ani. Insa, adevarata poveste a lui Margarito Duarte incepuse cu sase luni inainte de venirea lui la Roma, cand a fost nevoie sa fie mutat cimitirul din satul lor pentru a se construi un stavilar. Ca toti locuitorii din regiune, Margarito dezgropa osemintele mortilor sai sa le duca in noul cimitir. Sotia era praf si pulbere. Insa in mormantul alaturat, fetita continua sa fie intacta dupa unsprezece ani. Pana intr-atat ca, atunci cand desfacura capacul, se simti mirosul de trandafiri proaspeti cu care fusese ingropata. Totusi, faptul cel mai uimitor era ca trupul n-avea greutate. Sute de curiosi atrasi de iuresul miracolului umplura satul pana la refuz. Nu era nici o indoiala. Trupul neputrezit era, negresit, un semn de sanctitate si chiar episcopul diecezei a fost de parere ca o asemenea minune trebuia sa fie supusa verdictului Vaticanului. Astfel incat s-a facut o cheta publica pentru a-l trimite la Roma pe Margarito Duarte, sa se lupte pentru o cauza care nu mai era doar a lui, nici a orizontului ingust al satului natal, ci devenise o problema de interes national. In vreme ce ne povestea istoria aceasta in pensiunea din linistitul cartier Parioli, Margarito Duart scoase lacatul si dadu la o parte capacul cufarului elegant. Si astfel tenorul Ribero Silva si cu mine vazuram minunea. Nu parea o mumie ofilita, ca acelea care se vad in atatea muzee din lume, ci o fetita imbracata ca mireasa, care continua sa doarma dupa o lunga sedere sub pamant. Pielea ii era neteda si calda, ochii deschisi erau diafani si dadeau impresia de neindurat ca ne vedeau din moarte. Valul si coronita de lavanta artificiala nu rezistasera trecerii timpului, nu ramasesera la fel de neatinse ca pielea, dar trandafirii pe care ii avea, in maini pareau vii. Intr-adevar, greutatea cutiei de pin continua sa fie aceeasi cand scoasera trupul. "