Stapanii nordului

Descriere

    Stapanii nordului este al treilea roman din seria de succes Ultimul regat scrisa de Bernard Cornwell, o cronica a istoriei Angliei de la inceputurile sale, „la fel de captivanta ca Urzeala tronurilor, dar inspirata din evenimente reale“ (The Observer), serie care a stat la baza unui exceptional serial de televiziune realizat de BBC.     Este anul 878. Uhtred, fiul unui nobil din Northumbria, i-a ajutat pe saxonii din Wessex sa-i invinga pe danezii invadatori. Eliberat de loialitatea fata de regele victorios si nerecunoscator Alfred, se indreapta spre casa pentru a-si salva sora vitrega, tinuta prizoniera de Kjartan cel Crud. Speranta lui Uhtred sta in sabia sa, Respiratia-Sarpelui, aliati fiindu-i Hild, o calugarita saxona fugara, si Guthred, un rege cazut prizonier. Rebeliunea, haosul si tradarea ii asteapta in nord, fortandu-l pe Uhtred sa se intoarca la cel alaturi de care a luptat inainte: Alfred cel Mare.     Bernard Cornwell scrie un roman istoric si de aventuri exceptional, un roman despre curaj, tradare, datorie, devotament, maretie, dragoste si lupta, asa cum se vad prin ochii unui tanar razboinic, a carui loialitate este impartita intre doua lumi.      Fragment din romanul "Stapanii nordului" de Bernard Cornwell:       „Regelui nu-i placea de mine. Niciodata nu-i placuse. Uneori, ma ura, dar ii facusem multe servicii. Servicii insemnate, pentru care nu ma rasplatise deloc pe potriva meritelor mele. Cinci hide imi daduse, in vreme ce eu ii daruisem un regat. Si, totusi, acum ii datoram libertatea si nu intelegeam de ce facuse gestul acesta. Afara de faptul ca Hild ii inaltase o manastire si ca el isi dorise asta, si mai dorea ca fata sa se pocaiasca; lucrurile acestea pareau sa aiba un sens, chiar daca unul ciudat. Cum-necum, el ma salvase. Intinsese mana si ma smulsese din sclavie si mi-am zis ca, la urma urmei, fusese generos. Dar mai stiam ca urma sa fie un pret de platit. Alfred nu s-ar fi multumit doar cu salvarea sufletului lui Hild si cu o noua manastire. El avea nevoie de mine.     - Am sperat sa nu mai vad niciodata Wessexul, am spus.     - N-ai incotro, trebuie sa-l vezi, facu Ragnar, pentru ca am jurat sa te aduc inapoi. Plus de asta, nu putem ramane aici.     - Asta asa e, am fost de acord.     - Kjartan va fi aici maine in zori cu o suta de oameni, spuse Ragnar.     - Chiar cu doua sute, l-am corectat.     - Deci, trebuie sa plecam, propuse el, apoi ramase pe ganduri. Zici ca-n Iutlanda-i o comoara?     - Da, o comoara mare, interveni Finan.     - Credem ca e-ngropata sub o coliba de stuf, am adaugat, si pazita de o femeie si trei copii.     Ragnar privi prin usa, catre locul unde cateva scantei se ridicara printre cocioabele construite langa castrul roman.     - Eu nu pot merge in Iutlanda, grai el, domol. Am depus un juramant ca te voi duce inapoi indata ce te gasesc.     - Dar poate merge altcineva, am sugerat. Ai doua corabii acum. Iar Sverri ne va spune unde-i comoara, daca-l bagam bine in sperieti.     A doua zi, in zori, Ragnar le porunci celor doisprezece danezi ai lui sa plece cu Negutatorul pe mare. Comanda corabiei cazu in sarcina lui Rollo, cel mai bun carmaci al lui Ragnar, iar Finan se ruga sa mearga si el cu Rollo; fata scotiana, Ethne, il insoti pe Finan, care purta acum zale si scut si avea o sabie lunga prinsa la cingatoare. Sverri fu legat de una dintre bancile Negutatorului, si, pe cand corabia parasea tarmul, l-am vazut pe Finan izbindu-l, cu sete, cu biciul care ne brazdase si noua spinarile atatea luni.     Negutatorul pleca, iar noi i-am luat pe sclavii scotieni peste rau, la bordul corabiei stacojii, si i-am eliberat pe malul nordic. Erau inspaimantati si nu stiau ce sa faca, asa ca le-am dat cativa banuti luati din cutia ferecata a lui Sverri si le-am zis sa mearga mai departe, cu marea in dreapta lor, si, cu putin noroc, aveau sa ajunga acasa. Mult mai probabil era insa sa fie capturati de saxonii din cetatea Bebbanburg si vanduti inapoi in sclavie, dar noi nu puteam impiedica asta. I-am lasat, am impins corabia stacojie de la tarm si am pornit spre mare.     In urma noastra, acolo unde vetrele focurilor noastre inca fumegau, pe varful dealului Gyruum, aparu un palc de calareti, cu zale si coifuri. Se insirara pe creasta, si cativa dintre ei pornira in galop peste mlastina sarata, ca sa ajunga la bancul de pietris, dar era deja prea tarziu. Ne indreptam, pe valurile refluxului, catre intinderea marii si, privind in urma, i-am zarit pe oamenii lui Kjartan si am stiut ca aveam sa ii revad, apoi Focul Dragonului urma cotul raului, si vaslele izbira apa, iar razele soarelui straluceau, in undele mici, in chip de mii de varfuri de sulita; un vultur pescar zbura pe deasupra noastra, mi-am inaltat capul in bataia brizei si am plans. Erau lacrimi de fericire pura.     Ne-a luat trei saptamani sa ajungem la Lundene, unde am platit argint danezilor care vamuiau fiecare corabie ce plutea in susul raului, si dupa alte doua zile am fost la Readingum, unde am tras pe plaja Focul Dragonului si am cumparat cai din banii lui Sverri.”