Jocul supravietuirii

Descriere

  "Thrillerul anului." - The Observer    Intr-o lume periculoasa trebuie sa-i protejam pe cei dragi. Lincoln e un baietel cuminte. La patru ani, e curios, istet si bine crescut. O asculta pe mama lui si stie care sunt regulile.   "Astazi avem altfel de reguli. Regulile sunt sa ne ascundem si sa nu-l lasam pe barbatul cu pusca sa ne gaseasca."   Cand o zi obisnuita la zoo se transforma intr-un cosmar, Joan se trezeste captiva impreuna cu fiul ei iubit. Trebuie sa-si adune toate puterile ca sa-I protejeze pe Lincoln cu orice pret - chiar daca asta inseamna sa treaca granita dintre bine si rau, dintre umanitate si instinct animal. E o granita pe care nimeni nu ar vrea sa o treaca. Dar uneori regulile sunt diferite.         Fragment din romanul "Jocul supravietuirii" de Gin Phillips:       „Joan nu-i sigura ca a fost vreodata atat de atenta la felul in care se schimba cerul. Panglica rosiatica, singura care se zarea indata dupa ce-a disparut soarele, s-a intins si s-a latit. Acum intreg cerul e striat, are culoarea cojii de piersica. Iar culorile nu fac decat sa se intensifice.     Aude un sunet dinauntrul Zonei Primatelor. Ceva trantindu-se tare, o usa ori un lucru scapat pe jos. Din nou pocnetele lucrurilor care nu-s baloane — ritmul, ca niste degete batand iute darabana pe tablia unei mese — apoi zgomot de sticla sparta. Un schelalait ascutit, non-uman.     Totul se aude atenuat, de parca cineva ar fi reglat volumul un pic prea jos, insa e limpede ca cineva umbla prin cladire. Cineva care nu se teme sa fie auzit.     — Ssst, sopteste spre Lincoln. Sa nu spui un cuvant. Stai nemiscat ca o statuie. Vine.     Lincoln nu intreaba cine vine.     — Ia-ma in brate, sopteste Joan. Inchide ochii si dispari.     Vrea si ea sa-nchida ochii, dar n-o face. Insa isi potriveste rasuflarea cu a lui. Ii simte mainile cum i se incurca in par si se lipesc de gatul ei. Il simte lipit de ea, din crestet pana in talpi.      Lincoln nu e distant, cum sunt unii baietei. E un bulgare cald de afectiune. Stie ca i se da voie sa se suie la ei in pat la ora sapte jumatate dimineata — sapte trei zero, cum ii zice el — si respecta cu strictete termenele stabilite. Oricat de devreme s-ar trezi, sta si canta singur in pat pana se face ora exacta, dupa care ia un brat animale de plus si impinge usa dormitorului lor, anuntand „E sapte trei zero. Am venit sa ma alintati.”     Si-atunci ea ridica patura si desface bratele, iar uneori el se arunca cu capul peste umarul sau gatul ei, strangand din pleoape si zicand am disparut. Si-ar dori ca lucrurile sa functioneze astfel. L-ar tine strans in brate si l-ar face nevazut.     Un alt schelalait dinauntrul cladirii, un sunet ce aduce in mod ciudat cu un tipat de papagal, cu toate ca nu sunt papagali pe-acolo.     Rasuflarea lui Lincoln e umeda si zgomotoasa. Prinsa plasa gardului, o punga de plastic se umfla si se dezumfla in vant ca o meduza prinsa intr-un val.     Joan trage aer in piept, il da afara. Inauntru si afara. Se gandeste ca va auzi pasi — dupa asta trage cu urechea, fiindca asa functioneaza prin carti, insa n-aude nimic care sa aduca a tropaieli de picioare. A fost sigura ca atacatorul poarta bocanci, ceva care ingreuneaza pasitul, insa pret de secunde lungi n-a fost decat liniste, apoi fasaitul unei usi de sticla impinse — un sunet mult mai complex decat ar fi crezut, un suier prelung, un icnet scurt si un zgomot ca de ventuza trasa — si chiar si dupa aceea, dupa deschiderea usii, nu se aud pasi.”