Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate

Descriere

Omenirea, privita ca specie biologica, pare sa-si fi pierdut firescul instinct de conservare. Un rau cu mai multe chipuri ameninta dezvoltarea noastra si, in acelasi timp, e tocmai rezultatul acestei dezvoltari: suprapopularea, distrugerea mediului natural, competitia umana acerba, atrofierea simturilor, degradarea genetica, ruptura de traditie, receptivitatea la indoctrinare si cursa inarmarilor. Aceste opt pacate capitale sunt analizate cu finete de Konrad Lorenz, unul dintre marii savanti ai secolului XX. Orice pericol isi pierde considerabil din capacitatea de a ne ingrozi, daca ii sunt cunoscute cauzele. Astfel, eu sper si cred ca aceasta carticica va contribui putin la diminuarea pericolelor ce ameninta omenirea. - KONRAD LORENZ Fragment din carte: "II SUPRAPOPULAREA In mod normal, in organismele individuale nu se intalnesc circuite cu o conexiune inversa pozitiva. Doar viata in ansamblul ei isi poate permite o asemenea lipsa de masura, fara ca acest fapt sa conduca deocamdata la consecinte nefaste vizibile. Viata organica s-a integrat ca un baraj ciudat in curentul disipat al energiei cosmice, ea „mananca" entropie negativa, acapareaza energia si creste datorita ei, fiind capabila tocmai in urma acestei cresteri sa acapareze din ce in ce mai multa energie, si aceasta cu atat mai repede cu cat a reusit deja sa preia mai multa energie. Faptul ca acest lucru nu a dus inca la o acumulare extrema si la catastrofe se explica prin aceea ca fortele nemiloase ale anorganicului si legile probabilitatii limiteaza inmultirea vietatilor; in al doilea rand, acest fapt se explica prin formarea in interiorul diferitelor specii a unor circuite de reglare. In capitolul urmator, care trateaza tema distrugerii spatiului vital pamantesc, se va arata modul lor de actionare. Acum trebuie sa ne ocupam in primul rand de inmultirea fara masura a omului, caci ea se face vinovata de multe dintre fenomenele despre care vom discuta mai tarziu. Toate darurile de care omul se bucura datorita profundei cunoasteri a mediului inconjurator, progresele tehnologiei sale, ale chimiei si medicinei, tot ceea ce pare a fi de natura sa diminueze suferinta umana actioneaza in mod cutremurator si paradoxal in sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale sa faca tocmai ceea ce altfel nu li se intampla sistemelor vii aproape niciodata, si anume sa se sugrume in sine insasi. Cel mai infiorator lucru il reprezinta insa faptul ca in acest proces apocaliptic cele mai inalte si nobile insusiri si capacitati ale omului, tocmai acelea pe care pe drept cuvant le resimtim si le apreciem ca fiind specific umane, vor fi, dupa toate aparentele, primele care se vor pierde. Noi, toti cei care traim in tari culturale cu o populatie densa ori chiar in mari orase, nici nu mai stim cat de mult ne lipseste o dragoste umana generala, calda, izvorata din inima. Trebuie sa cazi neinvitat pe cap unor oameni dintr-o tara slab populata, in care kilometri intregi de strazi proaste separa vecinii intre ei, pentru a-ti da seama cat de ospitalier si iubitor de oameni e omul atunci cand capacitatea sa de a stabili contacte sociale nu este in mod permanent suprasolicitata. Mi-am dat seama de acest lucru printr-o intamplare de neuitat. Aveam ca oaspeti o pereche de americani din Wisconsin, ecologi prin vocatie, ce locuiau in deplina singuratate intr-o casa din padure. Cand eram pe punctul sa ne luam cina, cineva a sunat la usa, iar eu am exclamat suparat: „Cine o mai fi si acum!" N-as fi putut sa-i sochez mai mult pe oaspetii mei nici prin cea mai mare grosolanie. Faptul ca cineva poate reactiona la sunetul soneriei altfel decat bucurandu-se i-a scandalizat. Cu siguranta ca aglomerarea unor mase umane in marile orase moderne este in mare masura vinovata de incapacitatea noastra de a mai percepe chipul aproapelui nostru in fantasmagoria chipurilor mereu schimbatoare ce se tot suprapun si estompeaza. Dragostea fata de aproapele nostru e intr-atat de diluata de multimea celor ce ne sunt apropiati, prea apropiati, incat urmele ei abia daca se mai zaresc. "