Cele patru lebede

Descriere

    Ross Poldark, acum un prosper proprietar de mina, a scapat in sfarsit de problemele financiare cu care se confrunta pana nu demult si este indemnat de oamenii de seama ai comitatului sa intre in politica. Romanul surprinde, in paralel, franturi din viata a patru femei: Demelza, Elizabeth, Caroline si Morwenna. La trei ani de la casatorie, dupa ce viata ei parea sa intre in sfarsit pe un fagas firesc, Elizabeth se vede nevoita sa faca fata banuielilor sumbre si schimbarilor bruste de dispozitie ale sotului ei. Ea si Ross se intalnesc intamplator intr-o seara, la trei ani de la evenimentele nefericite care i-au facut sa se indeparteze unul de celalalt, aceasta intalnire starnindu-le sentimente contradictorii. Caroline, in sfarsit casatorita cu Dwight dupa o perioada indelungata de asteptare si suferinta, se vede prinsa in rutina unei casnicii monotone si se simte neglijata de sotul ei, care este in continuare dedicat trup si suflet profesiei sale. Dupa o poveste de iubire incheiata brusc si dureros, Morwenna Chynoweth este fortata de familie sa se marite cu Ossie Whitworth, paroh instarit si ambitios, alaturi de care viata ei va deveni in scurt timp un calvar. Simtind din nou norii negri ai amenintarii lui Elizabeth plutind asupra casniciei ei, Demelza se lasa prinsa in mrejele unui tanar ofiter care nu se sfieste sa isi marturiseasca deschis sentimentele fata de ea. Vor reusi Demelza si Ross sa depaseasca acest nou punct de rascruce din viata lor?      Fragment din romanul "Cele patru lebede" de Winston Graham:     „Demelza lua o bucata de hartie si o bucata de carbune pe care le adusese in buzunarul fustei si copie citatul in latina. Il intrebase pe Ross ce inseamna, dar el spusese ca uitase demult putina latina pe care o invatase la un moment dat. Demelza ar fi dorit sa stie. Tot ce stia despre parintii lui Ross era ce aflase despre reputatia lui Joshua din tinerete, despre scurta, dar fericita lui casnicie si despre revenirea la vechile obiceiuri dupa moartea sotiei lui. Tot ce vazuse legat de mama lui Ross era o poza micuta, ingalbenita de umezeala; pe tatal lui Ross nu-l vazuse nicaieri; nu exista nici macar un portret de-ale sale printre stivele de fotografii de la Trenwith.     De dimineata, sosise o scrisoare de la Hugh Armitage. Din fericire, Ross fusese plecat cu Jack Cobbledick sa ingrijeasca un vitel bolnav, asa ca ea reusise sa-si strecoare in buzunar bucatica de hartie separata, inainte ca sotul ei sa se intoarca acasa. Pe spatele respectivei hartii, Demelza copie acum inscriptia aceea latineasca.     Scrisoarea lui Hugh era trimisa de la bordul navei militare Arethusa. Desi ii era adresata ei, era formulata in termeni generali, care nu lasau loc de reprosuri. „Draga doamna Poldark" si „va rog sa-i transmiteti sotului dumneavoastra si salvatorului meu cele mai calde salutari si cea mai aleasa prietenie", dupa care venea semnatura: „stimata doamna Poldark, considerati-ma, va rog, umilul si supusul dumneavoastra servitor". Demelzei i se paru ca identifica printre randuri o usoara nota de melancolie. Parea mai degraba o tristete legata de viata lui decat de ea. Poate cei mai multi dintre poeti simt asta: o suferinta pentru tragedia nesfarsita a iubirilor de tot felul. Neimpartasite, ele sunt sortite sa se stinga treptat. Impartasite, tot se sting treptat, fie pentru ca isi pierd prospetimea, fie pentru ca unul dintre cei doi inceteaza din viata si este ingropat in pamantul rece. Ca acum. Ca aici. Dedicata memoriei lui Grace Mary, care a murit in mai 1770, la varsta de 30 de ani. „Quidquid Amor Jussit...” Cum mai era?     Iar Hugh, se pare, era indragostit si era nevoit sa scrie acum de pe mare, unde bateau vanturile acelea aspre, iar Anglia era in razboi. Si totusi, s-ar fi zis ca intreaga lui compasiune nu era indreptata catre el insusi, ci catre umanitate. Iar poeziile lui, indiferent de distanta de la care le scria, erau tot mai directe si cu tot mai multa dragoste. Demelza scoase bucata de hartie si se uita in jur inainte s-o citeasca, de parca toti oamenii aceia care dormeau linistiti acolo, ar fi putut sa priveasca peste umarul ei si sa o condamne.     Era destul de scurta. Vantul facea ca hartia din mana ei sa fosneasca.       Daca cea pe care o doresc ar binevoi sa ma iubeasca,     As veni la ea cu sufletul in palma,     Si in genunchi i-as cere cu drag sa ma primeasca     Si sa ingaduiasca     Pentru ca tot ce am e-al ei si doar al ei pe veci,     Pe veci si pana-n ziua de apoi,     Doar buzele sa le lipeasc de ale mele     Si niciodata     Sa nu lase dragostea sa subrezeasca.”