Juniper

Descriere

    Juniper French s-a nascut cu patru luni inainte de termen, la 23 de saptamani de gestatie. Cantarea 570 de grame, iar trupul ei subtirel era de lungimea unei papusi Barbie. Capul ei era mai mic decat o minge de tenis, avea pielea aproape transparenta, iar prin piept i se vedea inima care abia palpaia. Bebelusii precum Juniper, nascuti la limita viabilitatii, ridica o intrebare cruciala: care este cea mai mare dovada de dragoste – sa ii salvezi sau sa ii lasi sa se stinga? Kelley si Thomas French au ales sa lupte pentru viata lui Juniper, iar aceasta este incredibila lor poveste.     In aceasta biografie superba, autorii exploreaza granita dintre ceea ce este posibil si ceea ce este corect. Ei privesc cu uimire stiinta care a conceput-o si a mentinut-o in viata pe fiica lor, dar si iubirea care a facut toata diferenta. Sondeaza legatura dintre o mama si un bebelus, dintre un sot si o sotie. Documenteaza calatoria familiei lor, de la inceputurile fragile pana la supravietuirea miraculoasa a fiicei lor, acum un copil infloritor.     "Asta se intampla cand doi scriitori talentati isi unesc eforturile pentru a povesti ceva care merita povestit. Aceasta carte, despre o viata care atarna de un fir de ata, iti frange inima pe o pagina si, cateva paragrafe mai incolo, te face sa-ti doresti sa arunci pumnul in aer in semn de victorie. Este o carte dureros de incantatoare, cu atat mai incantatoare cu cat este adevarata." — Rick Bragg, jurnalist, castigator al Premiului Pulitzer      "Kelley si Thomas French sunt doi dintre cei mai buni jurnalisti narativi ai Americii, iar aceasta este cea mai importanta poveste a lor de pana acum. Juniper este istorisirea uimitor de intima si de onesta a unei mame, a unui tata si a unui bebelus cu complicatii, a carui supravietuire pune sub semnul indoielii toate presupunerile simpliste despre ce inseamna viata. Este o carte profund emotionanta si plina de semnificatii." — David Finkel, jurnalist, castigator al Premiului Pulitzer si autorul cartii Thank You for Your Service      Fragment din volumul "Juniper" de Kelley si Thomas French:       „Plamanii lui Juniper aratau incetosati la radiografie. Asta insemna, de obicei, ca erau pe punctul sa cedeze sau ca erau afectati. Dar testele de sange aratau ca inspira oxigenul, ca nu era nici prea acida, nici prea alcalina si ca, intr-un fel sau altul, motorul ei cu combustie interna mergea inainte, bolborosind. O deconectasera de la ventilatorul vibrator zgomotos. Medicii i-au redus treptat oxigenul la un nivel rezonabil. Arata mai bine decat indicau radiografiile.     — Haideti sa ne luam dupa copil, nu dupa radiografii, a spus doctorita Shakeel.     Exista o neconcordanta intre aparate si cei care interpretau rapoartele. Doctorita Shakeel a formulat-o atat de clar.     — Sa ne luam dupa copil, a spus ea.     Dupa copilul care nu putea vorbi, dar care ii conducea tot timpul, aratandu-le calea. Au marit intensitatea aparatelor. I-au facut analize de sange. Au citit rezultatele.     — Fenomenal, a zis doctorita Shakeel.     Au notat in foaia de observatie ca a avut cinci scaune.     — Excelent, a zis doctorita Shakeel.     Am bagat mana inauntru si am atins spatele gol al lui Juniper, simtind cum i se misca aerul prin plamani. Un specialist pe probleme de respiratie a venit sa verifice setarile ventilatorului.     — La cat este de mica, se descurca excelent, a spus.     M-am indreptat catre oribilul cabinet de muls, care avea un singur minifrigider. Tot nu produceam destul lapte - cel mult 30 de mililitri. Tot imi lua ore in sir. Corpul meu era probabil nedumerit. Unde disparuse copilul? De ce nu il alaptam la san? Ce era masinaria aia de plastic care gemea?     Esti penibila.     Esti penibila.     Nu esti mama nimanui.     In sectia de terapie intensiva neonatala, sa fii parinte era ceva rece si mecanic. Intelegeam de ce unii parinti isi luau talpasita. Si hormonii mei scapasera de sub control. Dar aveam destule forte stabilizatoare in viata mea, care imi permiteau sa raman pe linia de plutire. Una singura sa se fi stricat sau sa fi lipsit, si nu-mi imaginam cum as fi putut sa fac fata situatiei: daca nu l-as fi avut pe Tom, daca as fi locuit la distanta mare, daca n-as fi putut sa lipsesc de la servicu, daca ar fi trebuit sa circul cu autobuzul, daca as fi avut alti copii. Daca nu mi-as fi dorit acest copil cu atata ardoare si daca nu l-as fi iubit al naibii de mult.     Incepeam sa vad cum asistentele ca Tracy si medicii precum doctorita Shakeel gaseau modalitati de a identifica cele mai mici scantei de umanitate si de a sufla asupra lor pana cand ajungeau sa arda de-a binelea.     Tom m-a sunat pe mobil. Cand am raspuns, stiam ca se auzea in fundal geamatul ingrozitor al pompei de lapte. Scarbos.     — Astazi vor sa o iei in brate, mi-a spus el.     Nu am inteles.     Pe cine sa iau in brate?     Nu ma asteptam la asta decat peste cateva saptamani, cand avea sa fie decuplata de la ventilatorul mecanic. Asistenta noastra a spus ca era marti, ziua in care se schimbau si se curatau incubatoarele. Oricum trebuiau sa mute copilul; in acest caz, de ce nu l-as fi tinut in brate cat avea sa stea afara? Asa se face ca, peste cateva ore, m-am asezat confortabil pe fotoliul rabatabil din vinil albastru si am privit cum o fizioterapeuta a masat-o si a calmat-o pe fetita noastra timp de jumatate de ora, ca sa o pregateasca pentru calatoria de intoarcere la trupul meu.”