Ziua in care la capatul celalalt al iubirii n-a mai fost nimeni
Descriere
O fata cu un cuib de randunele in loc de par, un barbat care zambeste prea rar. Ea prefera sa citeasca si sa bea un ceai sambata seara in loc sa mearga in cluburi, el stie sa faca fotografii alb-negru in care soarele apune mai stralucitor decat in culori. Iubirea lor e un dans tacut, cu clipe pline in care totul se potriveste perfect, apoi cu zile negre in care nici nu-si pot sta alaturi. Ea plange, el se incrunta si tace. Ea rade, el zambeste usor, foarte usor, si tace. E cel mai minunat barbat din lume, iar fata care il iubeste ar face orice ca sa-i smulga cateva cuvinte. O despartire prematura, o asteptare infrigurata, cautari peste ani, regasiri sfasietoare care nu rezolva nimic, doar adancesc dorul si durerea. Pana intr-o zi cand vor sti amandoi ca iubirea a fost acolo, chiar daca acum la capatul celalalt al ei nu mai e nimeni. - Alice Nastase Buciuta Cartea Ioanei Chicet-Macoveiciuc, Ziua in care la capatul celalalt al iubirii n-a mai fost nimeni, este un roman superb, plin de emotie si de duiosie, pe care trebuie sa il citesti cu un pachet de batiste alaturi, pentru ca vei rade cu lacrimi, vei plange cu suspine, ti se va face dor de dragoste, dor de dor, dor de ras, dor de plecat, dor de ramas, dor de maretia si nebunia unei iubiri traite pana la sange si pana la capatul celalalt al minunii ca iubesti, al intamplarii ca esti. - Anca E rascolitoare! Stiu ca e fictiune, dar are atat de multa carne, atat adevar! M- am regasit eu cea de acum 20 de ani cu bune si cu rele…. - Ela Timofte Mi-am sunat mama si prietena si le-am spus ca tocmai am terminat de citit o carte pe care am scris-o eu, despre mine, dar habar n-am cine a tiparit-o… Cred ca mi-o fi dus cineva, fara stirea mea, creierul si inima la tipografie…- Anita Am plans, am ras, m-am ofticat, am inghitit in sec, m-au durut toate. A scos amintiri din mine vechi si dureroase. Ioana, nu cred ca stii ce ai facut cu aceasta carte scrisa din inima. Fragment din romanul "Ziua in care la capatul celalalt al iubirii n-a mai fost nimeni " de Ioana Chicet-Macoveiciuc: „El nu se grabea niciodata. Nimic la el nu exprima vreodata vreo urgenta. Nimic nu era suficient de important cat sa-l convinga pe Andrei sa mearga mai repede, sa vorbeasca mai repede, sa-si miste haotic mainile sau trupul. Asa era el? Sau ceva il facuse asa? Ce ascundea incruntatura lui mereu prezenta? De unde atata rabdare, atata timp pentru toate? De ce atat de putine cuvinte mereu? El i-a atins parul. S-a aplecat spre ea, privindu-i buzele. — De ce te-ai despartit de fosta ta iubita? l-a intrebat brusc Oana, surprinzandu-se chiar si pe sine cu un asemenea subiect indraznet. A certat-o scurt cu privirea. Ridul dintre sprancene s-a adancit, colturile gurii i-au coborat pentru o fractiune de secunda. — Nu vreau sa vorbesc despre asta. A tacut cateva secunde, apoi a spus, dezamagit: — Ma duc sa arunc ceaiul asta, nu mai e bun de nimic. A luat canile de pe masa si a disparut cu ele la bucatarie. Oana isi framanta palmele in poala, gata-gata sa izbucneasca in plans. Ce proasta sunt, ce mi-o fi venit... L-am pierdut, l-am suparat, am atins un punct sensibil fix cand nu trebuia, eu si nevoia mea de a spune tampenii, la naiba. S-a ridicat grabita, s-a dus in hol si si-a tras cizmele in picioare. Trebuia sa dispara. Atunci a iesit Andrei din bucatarie cu doua cani din care se inaltau aburi. — Nu pleca inca, i-a spus cu voce scazuta. Oana sovaia, cu ochii in pamant. Andrei i-a ridicat barbia cu un deget si a privit-o direct. — Te rog. Oana s-a aplecat din nou, a desfacut incet fermoarele cizmelor, si le-a scos lent din picioare, le-a lasat sa cada pe parchetul vechi si l-a urmat pe Andrei inapoi pe canapea. Tocmai ratase singura ei sansa de a fugi cat o tineau picioarele de vraja acestui om diferit de toti oamenii. Au mai stat o vreme pe canapea, band ceai si vorbind (mai mult ea), privindu-se, cunoscandu-se. Trecuse de miezul noptii, Oanei i se inchideau ochii. La ora aceea, fie sforaia in patul ei de jos, cu cartea cazuta langa pat, fie se ruga de Lola sa plece din club, dorindu-si cu ardoare sa sforaie in patul ei de jos, in camera de camin. — Hai sa mergem la munte! i-a spus el dintr-odata. Oana a crezut ca n-a auzit bine. Unde sa se duca? Si mai ales cand? Si cu ce? — Am la mine masina unui amic. Daca pornim acum, in trei ore suntem pe partie la Sinaia. — Dar eu nu stiu sa schiez... — Nici eu. Nu mergem la schi. Mergem la munte. Bem o cafea, la 7 dimineata suntem inapoi, tu te duci la munca, eu imi pregatesc geanta foto si plec la uzina sa fac poze. Oanei i-a trecut prin cap ca nu era deloc pregatita pentru munte, era in fusta si ciorapi (rupti la varf), cu cizme cu toc si palton de lana, fara caciula si fular, nici vorba de manusi. Dar cui ii trebuie manusi pe partie cand de mana te tine un barbat atat de frumos... — Hai!”
