Grazia

Descriere

    „Grazia este un roman deopotriva spectaculos si profund, epic in sensul tare, dar si poetic, fictional, autofictional si mistifictional in acelasi timp. O carte bogata in referinte livresti menite sa stimuleze si sa amplifice perspectiva cititorului. Dintr-un fel de narcoza a iubirii se nasc cele patru povesti de dragoste – corespunzatoare capitolelor cartii –, cele patru gratii Iulia, Cezara, Alina si Rosa. Erotismul discret fuzioneaza cu pulsiunile onirice vii si seducatoare pentru a da nastere unei dimensiuni spatiale noi, greu de recunoscut, cu toate ca evenimentele povestite se petrec in orase precum Viena, Florenta, Iasi, Constanta si Roma. Grazia este contopirea fericita dintre grazie si gratie, dintre recunostinta si recunoastere a celor care, pentru a putea trai cu adevarat, trebuie sa se strecoare unii in mintea celorlalti. Aceasta carte scrisa si traita de Mircea Tuglea este, dupa stiinta mea, unul dintre putinele romane cu accente textualiste in masura sa se adreseze marelui public, nu doar celui deprins cu strategiile narative ale postmodernitatii.” (Serban Axinte)      Fragment din romanul "Grazia" de Mircea Tuglea:       „M-au infricosat intotdeauna femeile asa-zis „destepte". Sunt dezghetate, adevarat, dar parca si prea ironice si atotcunoscatoare. Cand le iei in brate, in pat, se topesc toate miorlaielile lor — as prefera sa miorlaie chiar atunci. M-au infricosat jocurile erotice, ca alea de pe mobil la care nu stii exact ce sa faci. De ce eram zgariat pe spate, de fiecare data? De ce nu ripostam ca o pasare furioasa? De ce, intotdeauna, eram dus, prin gesturi, catre triunghi? Magic sau nu, ala era — cel al Bermudelor. M-am gandit cum ma lipesc, fara sa clipesc, de femeile astea. Ce-am eu de-a face cu ele? De ce ma trag, nu in pat, ci in viata? Cred ca am gasit un raspuns — l-au gasit si savantii britanici: acela ca nu se stie, 99 la suta. Nu-mi ramane decat sa presupun ca acel 1 la suta este esenta. Chintesenta, de fapt. Ce vorbesc: mie-esenta. Ei bine, toate femeile din viata mea aveau acel 1 la suta. Cu cat aveau mai mult, 2 sau 3 la suta, ba chiar se apropiau de 5 la suta, cu atat sansele cresteau. Ce vedeam la ele? In ele? Nu suntem numai existenta noastra, minuscula, de carne, in corpul infim si infirm care ne-a fost dat — suntem ceea ce vedem, ceea ce credem. Si, din asta, ceea ce intelegem. Simteam, ca in autobuz sau metrou, atunci cand toti sunt raciti, tusesc, scuipa — simteam ca femeile astea cheama. Nu fiindca erau bolnave — toti ceilalti erau bolnavi —, ci fiindca erau sanatoase. Bolnave — de acea boala nespusa care se numeste constiinta. Da, erau a-normale, ieseau din norma. Si, cel mai important, ma vedeau — pe mine, care le vedeam pe ele. Greu sa descrii ce simti cand celalalt te simte ca simti. Cum raspunzi la violenta — daca-i un barbat, te bati cu el, daca-i o femeie, scheme de aparare, daca-i un copil, te faci ca-i dai o palmuta. Dar cum raspunzi la iubire? In dupa-amiaza aceea, cand ne-am trezit unul in bratele celuilalt in camera de hotel din Montecatini, dupa ce ne-am zambit, eu si Rosana am stiut ca vom fi impreuna pana la capat, si mai departe.     Conferintele au fost ingrozitoare — n-am prins nimic. Ieseam deseori din sala sa bem o cafea, la bufetul din curtea hotelului. Ba mai faceam si-o baie in piscina asa, ca sa ne dezmeticim. Era vorba despre cetatenia europeana. Eu aveam o teza, pe care-am sustinut-o intr-o italiana stricata, despre Cetateanul (turmentat) in Purgatoriu — asta, bazata pe Dante. Rosa era si mai distrata, cu Infernul drepturilor omului, care-a aparut, mai apoi, intr-o revista italiana, mai stiu care?”