Viata mea nu chiar perfecta

Descriere

 Traducere din limba engleza si note de Vali Florescu   Viata mea nu chiar perfecta este povestea lui Katie Brenner, o tinara promitatoare, care locuieste in Londra, aflata la primul ei job important. Cind Katie crede ca lucrurile merg din ce in ce mai bine, se trezeste concediata de Demeter, sefa batrina si artagoasa. Nestiind incotro s-o apuce, Katie se intoarce la tara, in Somerset, unde locuiesc parintii ei, cu visurile spulberate si isi face o profesiune de credinta din incercarea de a-si ajuta tatal cu mica lui afacere, o ferma aproape falimentara. Intr-o buna zi, la ferma isi face aparitia Demeter, prilej pentru Katie sa-si puna intrebari cu adevarat importante: Ar trebui sa lupte ca sa-si recapete viata din Londra? Ar trebui sa se razbune pe fosta ei sefa? Sau sa aiba incredere in Alex, tinarul care intra in viata ei cind totul pare ca se prabuseste?   „Katie este o eroina invingatoare, una dintre concurentele de succes ale lui Becky Bloomwood.” (Kirkus Reviews)   „O bucurie a lecturii… Prietenie, dragoste, o viata traita cu adevarat, iata temele romanului lui Sophie Kinsella.” (USA Today)    „Un roman stralucitor, inteligent despre social media si despre povestile pe care ni le spunem unii altora.” (People)    „Sufletul acestei carti e prietenia femeilor… O carte plina de intelepciune adevarata atit pentru fanii lui Sophie Kinsella, cit si pentru noii ei cititori.” (The Washington Post)      Fragment din romanul "Viata mea nu chiar perfecta" de Sophie Kinsella:     „E amuzant cum seamana viata asta cu un balansoar unele lucruri se ridica, in timp ce altele se prabusesc. Viata mea se destrama rapid in timp ce a tatei pare ca, in fine, a intrat pe ragasul cel bun. Tata mi-a trimis poze cu iurtele ridicate, si arata splendid. Cladirea cu dusurile straluceste, focurile de tabara decorative arata pitoresc, steguletele sint adorabile, iar Biddy si-a facut rezerve de dulceata de casa. Intre timp, eu am trimis brosurile tuturor celor la care ne-am putut gindi. Tata a lasat teancuri intregi la fiecare cafenea la moda din Somerset, in timp ce eu am ales locuri potrivite pentru potentiali clienti din Londra. (Am lasat un teanc intr-o cafenea din Wandsworth, si o femeie cu un impermeabil Boden a luat o brosura chiar cind eu erarn acolo. A fost ca intr-un vis frumos.)     Dar asta nu-i nici jumatate din ce s-a intimplat. Nici macar 10 la suta. Ce li s-a intimplat tatei si lui Biddy saptamina asta a fost ca un cistig la loterie, ca un vas fermecat din povesti, cu un curcubeu deasupra. Nici acum nu-mi vine sa cred ca s-a intimplat. The Guardian a prezentat pe larg Ansters Farm in „Cele mai bune campinguri de lux".    E o nebunie! Vreau sa zic, Ansters Farm nici macar nu s-a deschis! Dar e limpede ca vreun ziarist avea de respectat un termen-limita Si a gasit site-ul si s-a gindit „Hai ca merge si asta". Si in articol se vorbeste despre toate - despre iurte, despre gaini, e chiar si textul meu despre copii, care vor fi mereu copii. Au tiparit o poza cu un foc de tabara in fata unei iurte, cu titlul „Ansters Farm e cel mai nou camping de lux pentru familii al momentului", si era sa pic jos cind l-am citit. Zau asa, e The Guardian!     Si, daca inca as fi avut un job, ar fi fost cea mai mare victorie din viata mea. As fi putut intra tantosa in biroul lui Demeter si i-as fi zis: „Poftim branding, cucoana."     Dar nu am.     E ultima saptamina din februarie si nu am serviciu. N-am nici macar perspectiva unui serviciu. Am doar niste dureri cumplite la miini de la cite aplicatii am facut, cit am cautat pe Google agentii de publicitate si am scris scrisori de prezentare.     Pentru fiecare potential angajator am scris alt e-mail. Am cautat toate companiile din Marea Britanie la care as putea lucra. Imi vijiie capul de la atitea nume de produse, campanii, contacte. Sint complet stoarsa. Si panicata. Ma uit din cind in cind in oglinda si-mi vad fata speriata si nu e deloc fata pe care vreau s-o vad, asa ca ma uit in alta parte.     Ma straduiesc sa tin spaima departe, ocupindu-mi Mi-am reorganizat hamacul. Mi-am reconfigurat bugetul lunar, ca sa-mi ajunga doua luni. Ma plimb la greu, fiindca, nu-i asa, mersul pe jos e gratis. Plus ca iti elibereaza endorfine si, prin urmare, cel putin teoretic, te face mai optimist. Ceea ce n-as prea putea spune ca se intimpla. Si am in continuare activitate intensa pe Instagram. Am postat imagini de stare cu strazile Londrei la 4 dimineata (n-am avut somn, dar n-am mentionat asta). Am postat o poza cu noul stand covrigei de la Victoria. Juri ca sint vesela, vioaie si angajata. Nici nu ti-ar trece prin cap ca nu-i asa.”