Muntele familiei Gray

Descriere

    In viata Samanthei Kofer nu era loc de surprize. Fiica de avocati, beneficiind de cea mai buna educatie oferita de institutii prestigioase, curtata de firme de top dupa terminarea facultatii, ea alege sa lucreze pentru cel mai mare cabinet de avocatura din lume, Scully & Pershing. Toate planurile ii sunt insa date peste cap de izbucnirea crizei din 2008. Peste noapte, Samantha se vede silita sa se mute din Manhattan in Brady, Virginia, orasel uitat de soarta din inima Apalasiei. De la un salariu anual de 180 000 de dolari, ea ajunge sa ofere asistenta juridica gratuita persoanelor nevoiase din bazinul carbonifer american. Si totusi, pentru prima oara in viata, Samantha simte ca poate face cu adevarat diferenta pentru cineva.      Fragment din romanul "Muntele familiei Gray" de John Grisham:       „Samantha mai lua o imbucatura si se uita in jur. Peretii erau acoperiti cu fotografii si harti color marite, unele marcate drept probe materiale, altele parand sa astepte inceperea procesului.     - Locul asta imi aminteste de biroul tatalui meu, pe vremuri, zise ea.     - Marshall Kofer. Am cautat informatii despre el. A fost un avocat pledant pe cinste candva.     - Da, a fost. In copilarie, daca voiam sa-l vad trebuia sa il vizitez la birou, asta daca era in oras. Lucra incontinuu. Conducea o firma mare. Cand nu strabatea lumea cu avionul in cautarea celor mai recente catastrofe aviatice, era in birou, pregatindu-se de proces. Aveau o incapere mare, aglomerata - daca ma gandesc mai bine, cred ca ii spuneau tot centru de comanda.     - Nu-i ca si cum as fi inventat eu termenul. Majoritatea avocatilor pledanti au o astfel de camera.     - Si peretii erau acoperiti cu fotografii si diagrame mari si tot felul de probe. Era impresionant, chiar si in ochii unui copil. Inca mai simt tensiunea si nelinistea din incapere cand el si oamenii lui se pregateau de proces. Vorbim de accidente importante, cu multi morti, multi avocati si tot tacamul. Mai tarziu mi-a explicat ca majoritatea cazurilor lui nici nu ajungeau la proces. Rareori se punea problema stabilirii responsabilitatii. Avionul se prabusea, si nu din vina pasagerilor. Companiile aeriene au o gramada de bani si de asigurari, si isi fac griji in privinta imaginii lor, asa ca aleg sa cada la invoiala. Pe sume imense.     - Te-ai gandit vreodata sa lucrezi cu el?     - Nu, niciodata. Are o fire imposibila, sau cel putin asa avea pe-atunci. Are un ego urias, e obsedat de munca si-i destul de nesuferit. N-am vrut sa am de-a face cu lumea lui.     - Si-apoi s-a prabusit chiar el.     - Da, intr-adevar.     Se ridica si se duse catre o alta fotografie, una care infatisa o masina contorsionata. Un echipaj de interventie se chinuia sa scoata pe cineva prins inauntru. Donovan ramase pe scaun, mestecand un cartof prajit. Ii zise:     - Cazul acela s-a judecat in comitatul Martin, din Virginia de Vest, acum trei ani. L-am pierdut.     - Ce s-a intamplat?     - Un camion cu carbuni cobora de pe munte, supra-incarcat si cu viteza mare; a derapat dincolo de linia continua si a intrat in Honda aia micuta. Soferita se numea Gretchen Bane, in varsta de 16 ani, clienta mea. A murit acolo. Daca privesti mai atent, ii vei observa piciorul stang in partea de jos a imaginii, atarnand oarecum prin portiera.     - Ma temeam eu ca-i vorba de asa ceva. Si juriul a vazut imaginile?     - A, da. Au vazut totul. Le-am aratat toate detaliile juratilor, timp de cinci zile, dar nu a contat.”