Domina

Descriere

    S-A INTORS SI DORESTE SA SE RAZBUNE     O crima brutala pe strazile Venetiei. Un jaf imposibil al unei lucrari de arta inestimabile. Un trecut intunecat de care nu poate sa scape. Un dusman neobosit pe care nu il poate invinge. Judith Rashleigh a reusit in viata. Traieste in lux, in mijlocul splendorilor Venetiei, si se bucura, in cele din urma, de viata pentru care a fost in stare sa ucida. Dar cineva stie ce a facut Judith. Judith se poate salva doar daca gaseste o pictura inestimabila – din pacate, una despre care este convinsa ca nu exista. Si nu este singura care o cauta. De aceasta data, Judith nu mai conduce jocul. Depasita si incoltita, si fizic, si psihic, se confrunta cu un inamic mai nemilos si mai puternic decat si-ar fi imaginat vreodata. Si, daca nu castiga si de data aceasta, moare.     „Delicios de decadent.“ – Sunday Mirror   •   „Letal ca Tom Ripley si seducator precum Bacall.“ – Vogue   •   „Fantastic.“ – Daily Mail     Fragment din romanul "Domina" de L.S. Hilton:       „Seara aceea mi s-a parut foarte lunga; am petrecut-o in fotoliul de la fereastra, privind il campo in compania unei sticle de vin Barolo. Nu prea am vrut sa merg la galerie in ziua urmatoare, dar m-am straduit, iar cand am ajuns acasa totul era unde trebuia sa fie si m-am simtit rusinata ca venisem pe alta ruta inainte de a ma descalta de pantofi pentru a urca scarile si a introduce in liniste cheia in broasca, doar ca mai apoi sa deschid furtunos usa. S-au scurs cateva zile, si mai apoi, dupa ce facusem piata si tocmai ma strecuram inauntru cu bratele incarcate de pungi de plastic albastre pline cu rosii, piersici, si un kilogram de stridii, am vazut cartea despre Caravaggio zacand in mijlocul podelei.     Am pus usor plasele jos, lasand usa deschisa. Am traversat incaperea si am deschis larg ferestrele. Am ascultat mult timp. Din partea din spate a apartamentului se deschideau trei usi: spre bucatarie, spre baie, apoi spre dressing, cu o debara in spatele masinii de spalat si rafturi largi pentru diversele echipamente necesare intr-o casa. Uscatorul m-a anuntat cu un tacanit scurt ca isi incheiase ciclul in timp ce eu verificam dulapul, ceea ce m-a facut sa tresar, dar nimic altceva nu fusese mutat de la locul lui. Masivul sifonier din lemn de nuc, de langa peretele opus cazii de baie, ramasese incuiat - mi-am trecut degetele in jurul imbinarilor, dar cheia se afla pe inelul din poseta mea, iar balamalele nu aveau urme. M-am invartit in jurul cartii de pe podea, incercand sa imi dau seama ce altceva mai era in neregula. Toate tablourile erau strambe. Foarte putin, ca si cum ramele ar fi fost atinse de un pamatuf de praf, dar toate erau inclinate usor spre stanga, avand coltul din dreapta sus ceva mai ridicat. M-am apropiat cu grija de carte si m-am lasat pe vine pentru a o deschide. Una dintre pagini era marcata. Nu a fost nevoie sa ma uit ca sa stiu ca avea sa fie Medusa. Semnul de carte era o ilustrata, iar aceasta reprezenta o pictura de George Stubbs. Un peisaj plin de vegetatie si cu aer romantic din secolul al XVIII-lea - un cal si trei siluete - Colonelul Pocklington si surorile sale. Imi aminteam bine de tabloul din perioada in care lucrasem la catalogul cu operele lui Stubbs pentru casa de licitatie din Londra. Mi-am luat un scaun si am indreptat tablourile, apoi m-am asezat pe el si mi-am aprins o tigara. Dupa o vreme am fost nevoita sa ma ridic sa imi aduc o scrumiera si eram tot acolo, asezata, cand s-a umplut.     Cineva stia.     Stia despre falsul tablou de Stubbs pe care fostul meu sef, Rupert, incercase sa il vanda. Deci persoana respectiva stia, probabil, si despre parteneriatul dintre el si Cameron Fitzpatrick, de la care luasem tabloul. Stia ce ii facusem lui Cameron. Existau sase persoane care cunosteau intr-o masura mai mare sau mai mica povestea respectiva. Una dintre ele eram eu. Trei dintre ele erau moarte - Cameron, Leanne, Renaud Cleret. Ceea ce insemna ca nu ramaneau decat doi oameni care ar fi putut sa imi dea in vileag povestea. Rupert si Romero da Silva, din cadrul diviziei anti-mafie a politiei din Roma. Nu avea nici o logica. Rupert nu ma avea la mana cu nimic si, chiar daca ar fi vrut sa ma infunde, nu ar fi putut sa o faca fara sa isi distruga propria viata. Aceasta fusese dintotdeauna garantia mea in ceea ce il privea. Da Silva era politist - daca voia sa ma interogheze, chiar sa ma aresteze, existau proceduri, reguli. Nu aceste prostii absurde. Trebuia sa mai existe cineva pe care nu il luasem in calcul.”