Dumineca orbului

Descriere

    "Dumineca Orbului este un roman, inainte de toate, bine facut, atat de bine facut incat te indoiesti cateodata de inlantuirea verosimila a intamplarilor. Dar Cezar Petrescu poseda destula rutina si destula stiinta a romanului pentru a motiva intotdeauna situatiile si a da iluzia ca totul s-ar putea petrece asa cum se intampla in romanele lui." - Al. Philippide     Fragment din romanul "Dumineca orbului" de Cezar Petrescu:     „Sergiu Miclaus continua sa surada cu tristetea scepticilor. Dar o pornire superstitioasa, ascunsa in nebanuite zacaminte ale sufletului, l-a impins sa scoata o moneda de o suta de lei din buzunar. I-a intins-o lui Matei, silindu-se sa para ironic cu propria sa slabiciune:     — Tine, Matei!... Da-i orbului tau si asta, macar ca nu prea cred in milostivirile si rugaciunile prin procura....     Matei pipai moneda, o rasuci pe o parte si pe alta, ii cauta zimtii si, dupa ce o juca in palma sa-i incerce greutatea, isi marturisi o indoiala:     — Ma tem ca nu-i buna, domnule Sergiu...     — Ei, asta-i! se mira Sergiu Miclaus.     — Zau! Incercati.     Sergiu Miclaus suna moneda. Era intr-adevar falsa. Mai suna una. Falsa si aceea. Adica tot restul primit aseara de la Cristofor, soferul, care atat de energic protestase sa nu fie confundat cu haimanalele naravite sa strecoare clientilor nocturni, distrati si grabiti tot stocul de maruntis fara curs.     — Nostima intamplare! Si mare bandit! declara Sergiu. Merita sa i-o povestesc Ginei...     Matei il consola:     — Lasati, ca-i dau eu orbului de la mine. Si de-dumneavoastra scapati usor. Se-ntampla... Numai conita Sanda aduna toti banii cei rai. Cred ca se afla pe undeva stransi in vreo cutie. Zicea, in dreptatea sa, ca daca a inselat-o unul cu voie ori fara voie nu-i un cuvant sa duca inselaciunea mai departe... Asa vorbea intotdeauna, ca din carti.     „Intr-adevar - gandi Sergiu Miclaus -, ca din carti de morala laica si de virtute civica. "     — Coboara inainte, Matei! Eu raman sa inchid visteria mea...     Nu de aceasta voia sa mai ramana Sergiu Miclaus. Il impresurase deodata atmosfera stranie si grea de amintiri a podului de casa. Copil, aci se ascundea fara pricina, numai fiindca se simtea stapan pe un domeniu neturburat de nimeni. Intr-un colt se aflau in neoranduiala carti si reviste cu poze, ramase de la adevaratii sai parinti. Intindea foile revistelor pe jos, isi facea asternut si se culca pe branci, cu privirea magnetizata de ilustratiile cartilor, pana ce-i amorteau coatele si incepeau sa-i joace imaginile inaintea ochilor...”