Abatorul cinci

Descriere

    "Abatorul cinci" sau "Cruciada copiilor" este unul dintre cele mai importante romane impotriva razboiului care s-au scris vreodata.     Vonnegut scrie cu ironie si umor, de cele mai multe ori negru, o cronica atipica a unuia dintre cele mai ingrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: bombardarea Dresdei de catre britanici si americani, in urma careia au murit o suta treizeci si cinci de mii de oameni, aproape de doua ori mai mult ca numarul celor ucisi de bomba atomica de la Hiroshima.     Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, imbina realismul cu SF-ul si atrage cititorul intr-o lume incredibila, in care se amesteca bombardamente, calatorii in timp, prizonieri de razboi, extraterestri de pe planeta inventata Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducator de moarte al iperitei.     „Debordand de imaginatie, aproape psihedelic, Abatorul cinci este un roman trist si incantator deopotriva, scris in cel mai autentic stil Vonnegut.“ - The New York Times     „O carte hazlie pe care, citind-o, nu-ti poti ingadui sa razi, o carte trista care nu-ti stoarce lacrimi, un basm plasat intr-un abator.“ - Life Magazine     Fragment din romanul "Abatorul cinci" de Kurt Vonnegut:     ”Chiar in spatele lui, cineva din vagon exclama „Oz". Acela eram eu. Eu eram ala. Singurul oras pe care il mai vazusem pana atunci fusese Indianapolis, Indiana.     Toate celelalte orase mari ale Germaniei fusesera bombardate si parjolite cu salbaticie. De Dresda nu se atinsese nimeni. In fiecare zi sirenele se porneau sa urle infernal, iar oamenii coborau in beciuri si ascultau stirile la radio, intotdeauna avioanele aveau o tinta precisa - Leipzig, Chemnitz, Plauen si alte asemenea locuri. Asa merg lucrurile.     La Dresda se mai auzea si acum suieratul vesel al aburului de la sistemul de incalzire centrala. Pe strazi treceau zdranganind tramvaiele. Telefoanele sunau si avea cine sa ridice receptoarele. Luminile se aprindeau si se stingeau la tacanitul intrerupatoarelor. Erau deschise si teatrele si restaurantele. Functiona si o gradina zoologica. Principalele intreprinderi producatoare din oras erau profilate pe medicamente, produse alimentare si tigari.     Acum, in ultimele clipe ale dupa-amiezei, oamenii se intorceau la casele lor dupa o zi de munca. Erau obositi.     Opt locuitori ai Dresdei inaintau printre spaghetele de otel ale triajului. Purtau cu totii uniforme noi. Depusesera juramantul militar doar cu o zi inainte. Doi dintre ei erau veterani, ciuruiti de gloante in Rusia, ceilalti erau fie tineri, fie barbati trecuti de varsta mijlocie. Misiunea lor era sa supravegheze o suta de prizonieri americani care urmau sa fie folositi ca mana de lucru. Din grupa faceau parte si un bunic cu nepotul lui. Bunicul era arhitect.     Cei opt se apropiau incruntati de vagoanele de marfa unde se aflau prizonierii pe care trebuiau sa-i ia sub tutela. Stiau prea bine cat de jalnic si de ridicol aratau ei insisi. Unul dintre ei avea realmente o proteza in loc de picior si pe langa pusca mai ducea si un baston. Totusi, trebuia sa impuna respect si ascultare unor infanteristi americani inalti, tantosi, sangerosi, care de-abia se intorsesera din focul luptei.     Si in momentul acela dadura cu ochii de Billy Pilgrim in toga lui albastra, cu cizmele argintii si cu mainile in manson. Arata de cel putin saizeci de ani.”