Anul gandirii magice

Descriere

    Viata asa cum o stiai se poate sfarsi intr-o clipa. Un infarct si toata structura unei vieti in doi se naruie. Dar nu numai viata in doi. Moartea cuiva apropiat schimba foarte mult lucrurile si pentru cei care ii supravietuiesc.     Joan Didion descrie cu precizie medicala anul de dupa moartea sotului ei, in care invata cum sa traiasca din nou de una singura, intr-o echilibristica emotionanta printre amintiri si ceea ce trezesc ele. Si ii este cu atat mai greu cu cat, imediat dupa acest eveniment nefericit, trebuie sa-si vegheze fiica grav bolnava, aflata la randul ei la limita dintre viata si moarte. Un act terapeutic, facut parca sa exorcizeze singuratatea si suferinta, demonii cei mai cumpliti de dupa piederea persoanei iubite.     Joan Didion este autoarea a cinci romane si a patru carti de nonfictiune, printre care South and West si Blue Nights.     "Cartea lui Joan Didion vorbeste despre detasare si eliberare; de asemenea, este un omagiu adus unui mariaj extraordinar." - The New Yorker     "Anul gandirii magice este o opera de o surprinzatoare claritate si onestitate." - The Washington Post Book World     "In acelasi timp personala si universala, cartea lui Joan Didion ofera cititorului un punct de pornire relevant de la care sa inceapa calatoria prin tinutul salbatic al durerii." - Chicago Sun-Times     "O autoexaminare precisa si totodata o sfasietoare scrisoare de dragoste, tulburatoare prin candoarea sa. Didion pune in lumina legatura dintre sot si sotie." - The Boston Globe Carte recomandata de Simona Antonescu in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".     Fragment din volumul "Anul gandirii magice" de Joan Didion:     “Esti bine, imi amintesc ca i-am soptit Quintanei cand am vazut-o prima oara la terapie intensiva, la spitalul UCLA. Sunt aici, o sa fii bine. Era rasa pe jumatate de cap, pentru operatie. Am vazut taietura lunga si capsele metalice care o tineau inchisa. Respira din nou doar prin tubul endotraheal. Sunt aici. Totul e bine.     „Cand trebuie sa pleci", m-a intrebat in ziua in care a putut vorbi, in cele din urma. Pronunta cuvintele cu dificultate, cu fata incordata.     I-am spus ca nu ma misc de-acolo pana nu plecam impreuna.     Fata i s-a relaxat. A adormit din nou.     Mi-am dat seama, in cursul acelor saptamani, ca asta a fost cea mai importanta promisiune pe care i-am facut-o, de cand am adus-o acasa de la spitalul St. John din Santa Monica. N-o sa plec. O sa am grija de ea. O sa fie bine. Mi-am mai dat seama ca asta era o promisiune pe care n-o s-o pot tine. N-am sa pot avea mereu grija de ea. N-am sa pot sa nu plec niciodata. Nu mai era un copil. Era un adult. In viata se intampla lucruri pe care mamele nu au cum sa le prevada sau sa le repare. Daca nu va disparea prematur, asa cum era sa se intample la Beth Israel si cum s-ar putea intampla la UCLA, eu o sa mor inaintea ei. Imi amintesc ca in timpul unor discutii in birourile avocatilor m-a izbit cuvantul „predecedat". Cuvantul asta nu are cum sa se aplice. Dupa acele discutii vad expresia „dezastru mutual" intr-o noua si favorabila lumina. Cu toate astea, in timpul unui zbor turbulent intre Honolulu si Los Angeles mi-am imaginat un astfel de dezastru mutual si am respins ideea. Avionul s-ar prabusi. In mod miraculos, noi doua am supravietui impactului, am pluti in Pacific, atarnate de resturile aeronavei. Dilema mea era asta: fiind in perioada delicata si sangele atragand rechinii, as fi nevoita sa o abandonez, sa inot mai departe, sa o las singura.     As putea face asta?     Toti parintii simt la fel?     Cand mama era pe patul de moarte, la nouazeci de ani, spus ca e gata sa moara, dar ca nu poate. „Tu si Jim aveti nevoie de mine", a zis. Eu si fratele meu eram trecuti de saizeci de ani pe-atunci.     Esti bine.     Sunt aici."