Zodia Cancerului. Jurnal

Descriere

Jurnalul lui Radu Vancu este o aventura intelectuala in sine. Mi s-a intamplat rar sa citesc notatii atat de dense, atat de competente in zona culturala si atat de umane in cea emotionala. El confirma un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni si mai atotcuprinzatori ai generatiei lui. Poet, universitar, activist cultural si civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni carora nimic din ce-i uman (si post-uman) nu le e strain. - Mircea Cartarescu Daca inainte de acest jurnal era doar credinta, acum mi s-a transformat in convingere: poezia e un gen al biograficului – iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens in noi intra aici. Iar aceasta intensitate face, exact ca-n poezie, o dubla miscare: pe de-o parte, ne falsifica viata, pe de alta, ii aduce adevarul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frere, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai putin de atat. - Radu Vancu Fragment din jurnal: "15 iunie Ciudat cum de n-am timp, de vreme ce nu fac absolut nimic. Sunt mereu intr-un vortex, intr-o bulboana, ma agit, am de facut chestii, de respectat deadline-uri, de bifat chestiuni importantissime care nu sufera amanare & fara de care Pamantului si-ar schimba inclinatia — iar la sfarsitul zilei constat, riguros obiectiv, ca n-am facut absolut nimic; desi e la fel de adevarat, tot riguros obiectiv, ca-n fiecare minut am convingerea ca fac ceva. Nici macar nu-mi dau seama daca-s un Oblomov care se crede Stahanov ori un Stahanov virusat eficient de-o akedie oblomoviana. Ma rog, n-am timp sa ma gandesc serios la toate astea, fiindca — martor mi-e Stahanov sau Oblomov — am o groaza de treburi. Nopti albe la Bucuresti, cu Claudiu. E destramat, zdrentuit, facut tandari de despartirea de Alexandra. Are un tremur constant in fiecare gest, cat de mic, asa incat de fiecare data cand il privesc imi aduce aminte de vechiul televizor cu lampi al Iui tata, caruia-i tremura mereu imaginea — inainte sa inceapa sa sara cu totul. Tocmai de asta mi-e cel mai frica, sa nu sara si acum. E noapte (mai tot timpul scriu aici noaptea, in lunile din urma), s-au dus de mult artificiile de la miezul noptii, care inchid festivalul international de teatru de la Sibiu, mai am o suta de pagini din Extinctia lui Thomas Bernhard, rontai biscuiti stelati gingerbread — si-n spatele creierului palpaie imaginile tremurate cu Claudiu, disperarea enorma din vocea lui soptita din prima noapte alba, cand stateam intinsi si incercam sa ne spunem lucruri esentiale & vindecatoare. Si imaginea sare, la televizorul lui tata, si sunt cand aici, cand acolo, si aici, si acolo, lampa PL5oo din creierul meu pe lampi e tot mai incinsa, tot realul are tremurul gesturilor lui Claudiu, televizorul vechi al lui tata a facut deodata poc si zace pe undeva prin pivnita blocului din Terezian, creiere al meu, e doar o chestiune de timp pana iti vei gasi si tu pivnita. 17 iunie Val enorm de caldura. In drum spre Piata Mica si retur mi-au fiert creierii. Pe drumul de intoarcere, am gasit la anticariatul din fata teatrului monografia lui Curtius despre Balzac si — mai ales — Stolul de lebede al ucraineanului Vasil Zemliak, despre care mi-a vorbit candva asa de entuziast Musina. Am venit pana acasa citind din Zemliak si inaintand cu lentoare de spargator de gheturi prin aerul ca un piure fierbinte. 19 iunie Azi, pe la 2, a murit Alexandru Musina. Mi-a dat adineauri telefon Dragos Varga, care aflase de la preotul Necula. Foarte bolnav inca din prima tinerete, a supravietuit totusi pana in pragul celor saizeci de ani — numai datorita vitalitatii lui extraordinare & increderii in poezie. Epilepsie, leucemie (vindecata miraculos in 1980, la douazeci si sase de ani), hepatita C, ciroza — toate bolile astea nu i-au fisurat nici cu un milimetru vitalitatea. Si nici omenia. N-am cunoscut pe cineva cu un ras mai vital & mai uman decat al lui. Uf, acum imi dau seama ca l-am pomenit in intrarea anterioara. Adevarul e c-am vorbit mult zilele astea despre el cu Dragos si cu Claudiu, stiam ca-i bolnav si ca, pentru intaia oara (si ultima, de fapt, se vede acum), isi pierduse resursele de vitalitate. Acum vreo doua zile i-ar fi spus cuiva: „Simt cum se scurge viata din mine". Si iata ca propozitia asta asa de pathetica era, in cazul lui, 100% adevarata. "