Romania. O iubire din care se poate muri

Descriere

Nimeni nu poate spune cand alege cineva sa nu mai traiasca pentru ca viata i-a fost trasa prea jos. Nimeni nu poate spune cand anume o societate, acumuland o cantitate de disperare, scarba si revolta incompatibile cu pofta minima de viata, isi atinge punctul ei de fierbere. La noi, la romani, lucrul acesta e cel mai putin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a ramas pana in clipa de fata un mister. Romanii numesc «minune» o reactie colectiva pe care nimic n-o prevesteste. Si care, raportata la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atat mai neverosimila. De fapt, sublimul si eroicul nu pot fi programate. Ele apar intotdeauna dintr-o provocare nebanuita a istoriei. Abia provocat astfel, un popor descopera ca exista o iubire din care se poate muri si ca, daca vrea sa-si recupereze in extremis patria furata, el trebuie sa fie gata sa-si puna in joc viata pentru a-i reda un pret. - Gabriel Liiceanu Ilustratia copertei: Dragos Patrascu, Pasarea om Fragment din carte: "Sa ne intelegem bine. Calitatea de cetatean si meseria pe care ea o incumba nu exista decat in societatile democratice. In societatile totalitare, ca aceea pe care am cunoscut-o noi vreme de 40 si ceva de ani, calitatea de cetatean nu exista. Viata democratica. evocata sub numele de „democratie socialista" este o simpla maimutareala: exista o constitutie, care, desi vorbeste de „drepturile omului", le incalca la fiecare pas; exista alegeri, dar, neexistand decat un partid (de fapt o mafie ajunsa la putere care mimeaza viata unui partid), nu poti alege decat intre doua persoane numite „candidati", care, din punct de vedere politic, nu ofera in realitate nici o alternativa. Exista institutii publice, parlamentul, de pilda (numit pompos Marea Adunare Nationala), care nu sunt decat o butaforie. Exista „cetateni", dar, cum nimeni nu are un cuvant de spus in privinta treburilor publice, ei raman simple fictiuni. Invocati periodic ca „popor", se iau hotarari in numele lor, desi viata in toate detaliile ei este reglata din centrul unic al puterii. Nu exista proteste, nu exista manifestatii, nu exista greve. Orice voce ridicata impotriva ierarhiei politice de catre un individ este incadrata juridic la „subminarea ordinii de stat" si pedepsita cu ani si ani de inchisoare. Pe scurt, toti indivizii numiti formal „cetateni" sunt infantilizati. Altii judeca pentru ei, altii le spun ce mananca, cum se imbraca, cum se tund, ce muzica asculta, ce filme vad, ce citesc, de unde se informeaza, ce au voie sa creada si ce nu, ce au voie sa spuna si ce nu, unde au voie sa mearga si unde nu. Nimeni, in aceste conditii de cresa generalizata, nu-i poate reprosa unui individ ca nu-si face „meseria civica". Am putea sa invocam, desigur, existenta disidentului in totalitarism. Sa nu uitam insa ca el apare in perioadele de relativa „relaxare" a societatii totalitare, niciodata cand teroarea este regula de functionare a puterii. Nu existau disidenti sub Stalin sau, la noi, sub Gheorghiu-Dej, asa cum  nu exista in Coreea de Nord. In epocile de teroare, ei dispar inainte de a apuca sa se manifeste ca atare. Disidentul apare cand exterminarii fizice prompte ii ia locul inchisoarea, internarea in spitale psihiatrice sau expulzarea. Odata aparut, disidentul introduce prima fractura in corpul pana atunci compact al societatii totalitare. El devine memoria cetateanului absent, aluzia la un statut care a disparut odata cu abandonarea democratiei. "