Downshifting

Descriere

Cistigatorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, editia 2017 Mihai Marinescu, de profesie copywriter si de vocatie cirtitor, iese de sub tirania termenelor de predare si se apuca de taximetrie. El face, altfel spus, un pas inapoi. O miscare de downshifting, cum i se spune in bransa. Mihai are in bagaj un noian de nemultumiri si citeva vise. Printre acestea din urma, un cistig la loto si publicarea unui roman. Scapat de brief-uri si pitch-uri, fara sa stie ca ele il pindesc la o cotitura a sortii ca sa-l reia in primire, omul isi face timp sa observe cit de trascalie e lumea in care se invirte. De ce? Fiindca in drumurile lui Mihai Marinescu da peste autori de «literatura insuflata» (Cazut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal si cu un succes, nu-i asa?, rapid) si capetenii interlope cu experiente extracorporale, in plina transa mistica. Peste alti downshifteri care ar vrea sa picteze biserici, pentru ca pina la urma sa orneze peretii unei vile tiganesti cit un transatlantic. Peste editori care isi tarifeaza prefetele la cuvint: cincisprezece euro cuvintul ultraelogios, zece euro cel elogios si cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinte despre paranormal la care te umfla risul. Peste un weekend al portilor deschise in comuna Buzescu, unde tigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu in ultimul rind, peste amintirea lui Mircea Eliade, a carui evocare provoaca mereu episoade si reactii imprevizibile. In citeva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvic si poanta. La prima lui carte, Alexandru Done da impresia ca scrie fara efort, din poignet, cu un control dezinvolt al actiunii, al frazelor si al efectelor speciale. Salut in el un talent care face explozie acum si care e asteptat, ca toti debutantii, sa confirme la a doua aparitie. - Radu Paraschivescu Fragment din roman: "Am plecat de la bistrou si la primul semafor am oprit chiar langa Lexusul lui Irene. A demarat cu scartait de roti, fara sa mai astepte verdele. N-avea rabdare pentru cicluri complete. Asa procedase si cu Allain. Cum marea ei slabiciune erau filmele lui Tarantino, dupa ce vazuse Inglourious Basterds, hotarase sa se cupleze cu un tip de culoare. Si asta pentru ca ea era evreica, iar „a fi de culoare" se transforma intr-un irezistibil afrodiziac. Asa ca foarte curand ni-l prezenta pe Allain, un camerunez ajuns in Romania intr-un container de cereale. Avea o piele tuciurie si lucioasa si un nas mare, borcanat. Discutiile cu el se invarteau in jurul lui „combien?", „c'est trop" sau „je connais une bonne affaire bargain". Aici semana cu Johnny. Vedea peste tot oportunitati si afaceri. Doar ca, spre deosebire de Johnny, Allain era falit. E drept ca in cateva randuri isi incercase norocul in lumea showbizului, dar il pierdusera credulitatea si lipsa de simt practic. Asa ca pana la urma ajunsese portar la Hilton. De acolo il agatase Irene. Il tarase in Lexus, pentru ca foarte repede sa-i si dea papucii. Motivase prin „incompatibilitate de rasa in pat". Allain parea un tip fara noroc. Cand treceam prin fata hotelului, il gaseam zambind imaculat in livreaua lui albastra plina de strasuri, fireturi si trese aurii, deschizand si inchizand portiere. Mi-am intors gandurile spre Bianca. Ma pregateam pentru ziua in care, pe bancheta din spate, avea sa se urce ea sau taica-su, sau maica-sa si sa afle ca ajunsesem acum sa conduc un amarat de taxi, in locul unui departament de creatie. Stiam, ura taximetristii. Ideea romanului imi fusese inspirata tocmai de ura asta a ei, pe care o impartasisem si eu pana in ziua in care-mi fixasem aparatul pe bord. Trecand prin fata librariei cu aspect de toneta de inghetata din fata Institutului de Literatura, mi-am amintit de volumul de proza inspirata al lunganului pe care zicea ca nevasta-sa i l-ar fi sechestrat sub tasghea. Multa vreme, lectura fusese una dintre pasiunile mele. Anii cei mai prolifici fusesera de departe cei petrecuti langa Dana. Plictiseala facuse din mine un cititor de elita. Citeam ca un nebun. Si asta pentru ca, mult prea devreme, prezenta Danei ajunsese sa imi dea un fel de „mal du siecle", de care incercam sa ma salvez prin citit. Dana era o fiinta tacuta si prefera sa se exprime mai mult nonverbal. La inceput, asta ma starnise, ba chiar ma fascinase. Descopeream in tacerile ei profunzimi nepamantesti, iar ochii mari si adanci imi starneau apetitul colocvial. Asa ca trancaneam ore-n sir. "