Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit

Descriere

Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit este continuarea romanului Turma pastorului mut, aparut in 2016. Cind prezentul nimiceste utopia si viitorul, ne ramin ucronia si trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropar»), arheologul si poetul Marius Oprea si-a descoperit vocatia prozei lapidare, intense, miscatoare. Primul sau roman, Turma pastorului mut, era un parcurs al regasirii de sine si vindecarii, nucleul unei alegorii metonimice a Romaniei – Spitalul Socola. Acum, autorul isi extinde formula. Rezultatul, un dialog intre memoriile primului Bazileu al Imperiului Roman de Rasarit din 2056 si un manuscris al sau de aceeasi factura din 2016, este o ucronie patafizica. Astfel, eliberata de constringerile speculatiei rationale, (auto)fictiunea prefigureaza o lume viitoare in care toate problemele si-au gasit solutiile. Multora, acestea le vor parea delirante. Dar daca sint singurele? - Sorin Antohi SF sau literatura confesiva? Talent uimitor, nedramuit, de a imagina Romania peste 40 de ani sau o coborire sovaielnica in sinele pierdut si, apoi, regasit? Pe de o parte: Romania, tara ce devine imperiu, cucerind Germania, exportind acolo «Tihna Trupeasca si Linistea Sufleteasca», tara al carei Imn National este Somnoroase pasarele, compus de un copil, tara care se apara de nori radioactivi cu Briul Maicii Domnului, tara in care Bucurestiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de alta parte: amintiri disparate si induiosatoare despre «ultimul arbore», «pasarea ploii», sarpele anguis fragilis, cintecul gugustiucului care anunta «iminenta inaltarii soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o calda poveste de iubire, marca Marius Oprea, nascocitor de fapte viitoare si intelept talmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru tara sa, pe care – prin puterea prozei – o face sa fie altfel, populata cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suava placere, cu o gingasa ironie. Si iubire pentru Cristina! Aflati in carte de ce, prin Cristina, Imperiul Roman de Rasarit isi pierde numele si rinduielile. - Ovidiu Simonca Fragment din roman: "Macelarul loveste cu barosul chiar intre coarnele plecate ale vitelei, care asteapta cu gitul intins, trasa de nari tocmai de cel care a scos-o pe lume din burta mamei, cu zece luni in urma. Ochii ei privesc fara sa inteleaga si oglinda lor e mare cit lumea: e chiar in fata ei chipul atit de cunoscut, acela pe care l-a zarit primul pe lume. Mirosul fricii razbate prin narile trase dureros cu degetele care au scos-o din matul prea strimt al vitei, salvind-o pentru a o jertfi pe altarul unei nunti care sta sa inceapa. Nu e frica ei, e frica aceluia care o priveste si moartea nu e a ei, ci a lui. Asa ma gindesc, ascultind muzica de nunta care strabate dintr-o ograda indepartata a satului. Mireasa e gravida, mi-a soptit cu o privire iscoditoare tanti Veta aseara, dar nu-mi pasa, in satul in care am copilarit vin foarte rar, doar pentru ca aici sint mormintele familiei. Casa bunicilor si a copilariei mele mi se pare acum mica, mici mi se par toate casele satului si satul cu totul. Am gasit aseara in urzici, la marginea gardului de sirma ruginit al gradinii, unde ma pregateam sa fac pipi, o cruce din metal cu email negru, era de la mamaia Geana, imi aduc aminte ca o purtam la git legata cu o ata tare, din aceea medicala, pentru cusut operatii, cind veneam pe la tara, inainte sa se sfirseasca bunicul si imi mai amintesc ca am reusit sa o rup si am aruncat-o in iarba, zdrelindu-mi gitul, beat si furios, atunci cind el a inchis ochii. Moartea bunicului Lisandru, zis Cucu, porecla a satului care nu-i placea, in copilarie se urcase intr-un nuc desfrunzit din lunca si a inceput sa cinte precum un cuc singur intr-un nuc, anuntind o primavara inca departe de ea, ma daduse peste cap. Eram student si nu-mi mergea prea bine, din pricina anchetelor Securitatii, pentru ca „fluierasem in biserica", cum plastic mi-a spus un anchetator, unii profesori isi aratau zelul fata de regim frecindu-mi ridichea, dar se mai compensa, altii imi dadeau zece fara sa deschid gura si intre aceste doua ape ma scaldam eu, in baltile fricii. Ma invoisem de la facultate, dar secretara-sefa, o comunista zeloasa cu jumatate de norma la Securitate mi-a trecut toate absentele drept nemotivate, sporindu-mi astfel palmaresul. Dar nu-mi pasa. L-am revazut pe taica Lisandru opt ani mai tirziu, cind i-am spacluit oasele, ajutat de frate-meu, care sapase groapa, ca sa-l ingropam pe tata, mort pe neasteptate. "